Tatuajele au devenit un fenomen socio-cultural inerent societăţii contemporane, ca o formă a expresivităţii comportamentului nonverbal, fără a mai depinde de o anumită apartenenţă la un grup sau de un rit specific anumitor culturi; altfel spus, după cum demonstrau în studiul lor Viren Swami şi Adrian Frunham, fenomenul de tatuare nu ţine cont de o anumită clasă socială, religie, origini culturală, educaţie, ci reprezintă în mod individual o tehnică de “body art”. Inţelegerea fenomenului, în ciuda faptului că acesta a trecut de pragul social în ceea ce priveşte consumatorii, ţine cont şi de valoarea istorică a tatuajului, de moştenirea culturală a acestuia.
Potrivit lui David Le Breton, autorul cărţii “Antropologia corpului şi modernitatea”, omul societăţii contemporane se raportează la propriu corp ca la un obiect asupra căruia îşi poate manifesta sentimentul de proprietate. Se creează, conform acestei păreri, o imagine duală asupra a ceea ce înseamnă corpul – dacă, din punct de vedere istoric, înaintaşii noştri se identificau prin ceea ce faţa şi corporalitatea în sine îi caracteriza la nivelul social, ca oglindă a existenţei în sine, modernitatea priveşte imaginea fizică personală ca un construct dual, ce poate acţiona sau nu conform voinţei (precum în cazul îmbolnăvirilor nedorite sau aspectului fizic nu potrivit voinţei unei persoane) şi referitor la care o persoană are accesul de a dispune după bunul plac.
Societatea actuală, contrar celei antice, nu tinde neapărat către spiritualitate, ci, mai degrabă, ca efect al marilor concentrări urbane, spre exprimarea unicităţii. De-a lungul istoriei, s-a observat, de exemplu, în cazul lucrărilor arheologice la artefactele egiptene, că mumiile prezintă urmele unor tatuaje. Potrivit interpretărilor simbolistice, acestea sunt semne ce aveau rostul de a acorda decedatului privilegii într-o viaţă următoare, după moarte. De asemenea, tatuaje au fost identificate şi în cadrul altor culturi, în bazinul Mării Mediteranee, Hawaii, Polinesia, Orientul Mijlociu, având acelaşi sens, de natură metafizică, de a proteja persoana purtătoare a semnului distictiv de anumite evenimente cu conotaţii negative – precum atingerea unei forţe necurate sau boli – ori de a facilita accesul către o altă viaţă după moarte.
Potrivit lui David Le Breton, autorul cărţii “Antropologia corpului şi modernitatea”, omul societăţii contemporane se raportează la propriu corp ca la un obiect asupra căruia îşi poate manifesta sentimentul de proprietate. Se creează, conform acestei păreri, o imagine duală asupra a ceea ce înseamnă corpul – dacă, din punct de vedere istoric, înaintaşii noştri se identificau prin ceea ce faţa şi corporalitatea în sine îi caracteriza la nivelul social, ca oglindă a existenţei în sine, modernitatea priveşte imaginea fizică personală ca un construct dual, ce poate acţiona sau nu conform voinţei (precum în cazul îmbolnăvirilor nedorite sau aspectului fizic nu potrivit voinţei unei persoane) şi referitor la care o persoană are accesul de a dispune după bunul plac.
Societatea actuală, contrar celei antice, nu tinde neapărat către spiritualitate, ci, mai degrabă, ca efect al marilor concentrări urbane, spre exprimarea unicităţii. De-a lungul istoriei, s-a observat, de exemplu, în cazul lucrărilor arheologice la artefactele egiptene, că mumiile prezintă urmele unor tatuaje. Potrivit interpretărilor simbolistice, acestea sunt semne ce aveau rostul de a acorda decedatului privilegii într-o viaţă următoare, după moarte. De asemenea, tatuaje au fost identificate şi în cadrul altor culturi, în bazinul Mării Mediteranee, Hawaii, Polinesia, Orientul Mijlociu, având acelaşi sens, de natură metafizică, de a proteja persoana purtătoare a semnului distictiv de anumite evenimente cu conotaţii negative – precum atingerea unei forţe necurate sau boli – ori de a facilita accesul către o altă viaţă după moarte.
La începutul secolului trecut şi, ulterior, la jumătatea lui, tatuajele erau specifice celor care luptau pe front, în general fiecare divizie având propriile însemne. Personajul de desene animate Felix Motanul (Felix the Cat) îşi are originea în însemnele excadrilei de aviaţie americane numărul 31, poreclită TomCatters, iar acesta a devenit un model proponderent de tatuaj pentru cei ce au activat, de-a lungul timpului, în cadrul acestei formaţii militare. Întoarcerea de pe front a soldaţiilor aduce, în cultura americană, o revitalizare a tatuajului ca semn distictiv al celor care au activat, în timp, în armată, dar devine, totodată, şi semn al grupurilor de camarazi formate acolo. Documentarul “Discovery”, “Outlaw Bikers”, în care este prezentată originea marilor cluburi ale motocicliştilor din Statele Unite ale Americii, arată modul în care a evoluat tehnica tatuajului în cadrul acestor bande; ulterior, cu precădere în anii 1960, tatuajul s-a dezvoltat ca comunicare non-verbală în cadrul mai multor culturi din SUA – hippie, rock, punk etc.
Observăm aşadar utilizarea tatuajelor din Antichitate, cu sensul de spiritualitate, de protecţie şi ajutor al persoanei purtătoare, până în modernitate, când, la începutul secolului al XX-lea, el devine o expresie a grupurilor mici, al grupurile etnice, profesionale; însă, odată cu apariţia culturii hippie, ceea ce numim, în prezent, “body art” se extinde acoperind arii mai largi ale societăţii, devenind o modalitate de exprimare, în special, la tineri.
Ne putem întreba de ce tatuajele, formă vizuală de reprezentare, au o răspândire foarte populară. Răspunsul dat de G. Simmel, din punct de vedere antropologic, se referă la primatul percepţiilor senzoriale; acesta vorbeşte despre informaţia conotativă dobândită cu ajutorul simţurilor. Potrivit lui Simmel, vizualul este un simţ deosebit din punct de vedere al duratei de percepere, fiind necesare chiar şi câteva secunde pentru a identifica un semn distinctiv şi pentru a forma o părere referitoare la un anumit itinerariu, doar dintr-o privire: “ochiul ne dă, în plus, durata existenţei sale, sedimentul trecutului sub formă substanţială a trăsăturilor sale, astfel încât să vedem, ca să spune aşa, succesiunea actelor din viaţa sa apărând în faţa noastră în acelaşi timp”. Putem găsi, aşadar, drept cauză a prezenţei deosebit de des întâlnire a tatuajelor modul în care acestea sunt percepute, de o rapiditate caracteristică simţului vederii. Georg Simmel îşi continuă teoria cu privire la comportamentele sociale în relaţie cu modalitatea în care acestea sunt percepute, vorbind despre marile aglomerări urbane, caracteristice timpurilor prezente. Astfel, potrivit lui, în cadrul oraşelor, datorită unei distanţe sociale mari, principalul mod în care oamenii se cunosc şi se recunosc este cel vizual, pentru că acesta nu necesită staţionarea în vederea desfăşurării unei maniere de abordare şi cunoaştere mai aprofundate; în acelaşi sens, David Le Breton consideră că “privirea a devenit simţul hegemonic al modernităţii”.
Problema pe care societatea şi-o adresează cu privire la persoanele ce poartă tatuaje este cea a incluziunii sociale – sunt sau nu indivizii tatuaţi marginali societăţii? Poartă ei o stigmă ca efect al schimbărilor fizice permanente pe care le-au adus asupra trupurilor lor? Termenul de stigmă este folosit pentru referirea la un atribut cu tentă discriminatorie; stigmatizarea apare exclusiv în cadrul unor relaţii. Caracteristicile ce stigmatizează sunt în opoziţie cu trăsăturile general întâlnite ale majorităţii. Stigmatizarea aparţine trăsăturilor de mentalitate, iar, ca atare, este reprodusă prin procedeele de socializare prezente, cu precădere, în mediul familial. Potrivit lui Goffman, stigmatizarea poate fi de mai multe tipuri, împărţind societatea în distincţii bine-rău, ce nu reprezintă valori absolute, ci practici axiologice generale. O primă diferenţă a discriminării este bazată pe diformităţi fizice; o a doua, pe slăbiciuni individuale ale caracterului – este general acceptat faptul că cei puternici îi vor domina pe cei cu voinţe slabe, trăsăturile negative, precum lipsa de onestitate, pasiunile considerate deviante, vor căpăta un complex de prejudecăţi ce vor marginaliza categoria de persoane ce le adoptă. Cele mai grav acuzate de conştiinţa colectivă sunt categoriile viciate, precum, drept exemplu, bolnavii psihic, condamnaţii la închisoare, adicţiile, homosexualitatea, alcoolismul, comportamentele politice radicale, sinucigaşii, chiar şi şomerii.
C.P. Jones consideră, în urma unor studii asupra artei tatuajelor în Europa şi America de Nord, că termenul “stigma(ta)” îşi are originea antică, de provenienţă grecească, tocmai în tatuaje, cuvântul transmiţându-se romanilor, iar, apoi, vocabularului contemporan, cu un sens mai amplu. Potrivit acestuia, elenii nu foloseau tatuaje, ele fiind un simbol de înaltă cinste şi decoraţie ale culturilor barbare. În 1769, exploratorul britanic James Cook scrie în memoriile sale despre termenul “tatau”, de provenienta din Polinezia, transformat în engleză în “tattoo” şi adoptat, apoi, de alte limbi şi civilizaţii, cu sensuri noi, deşi actul în sine, de a tatua, rămâne cel descris de James Cook în secolul al 18-lea.
În studiile sale antropologice, Jill A. Fisher consideră că, în prezent, tatuajul este o ocupaţie marginalizată, deşi cei ce se ocupă cu acest lucru sunt, în mare parte, profesionişti, şi lucrează în deplină siguranţă. Aceasta consideră că, în ciuda faptului că cei ce realizează tatuaje beneficiază de o pregătire ce le dă dreptul să desfăşoare această activitate şi deţin afaceri legale, societatea îi asociază unui context al mitului devianţei, datorită conotaţiilor recent atribuite în istorie de această practică, precum utilizarea tatuajelor de către grupurile deviante. Însă, aşa cum deja am menţionat, pe parcurs istoric, societatea s-a raportat diferit la arta tatuajului. De la simbolista metafizică antică, la percepţia onorifică, la delimitarea unor grupuri şi categorii profesionale şi ocupaţionale, în ultimii ani, tatuajele devin un trend asociat, deseori, cu exhibiţionismul; psihologii ce au efectuat studii privitoare la tulburarea dismorfică corporală, caracterizată drept preocuparea extremă vis-a-vis de un anumit defect fizic imaginar sau îngrijorarea exacerbată fată de un defect fizic minor, consideră că tatuajele pot fi o modalitate prin care o persoană vrea să atragă atenţia într-o anumită zonă a corpului pentru a distrage privirea de la un anumit defect fizic.
Trecând de zona patologiilor, aşa cum am menţionat deja, tatuajul îşi are originile contemporane în coportamentul armatei. Acest lucru a determinat, la nivelul opiniei publice, corelaţia dintre tatuaje şi război, violenţă, depravare, o asociere cu părţile societăţii privite depreciativ, implicit cu moartea. Toate aceste asocieri au dus la formarea preconcepţiei conform căreia tatuarea ca fenomen a adunat o sumă de trăsături negative. Practic, tatuajul în sine nu este perceput negativ, însă cei ce au revitalizat şi au popularizat aceasta manifestare de body art sunt exponenţii uni lumi percepute de americani ca negativă – războiul. Un alt aspect determinant în acest sens este dat şi de legătura cu arhaicul, tribalul, revenită în atenţia publicului datorită grupurilor care au adoptat această tehnică. Altfel spus, bandele de motociclişti, grupurile de rockeri, hippioţi au fost percepuţi ca nişte triburi, ca o revenire la barbarism, iar, implicit, tatuajul în sine a devenit expresie în concepţia publică a barbarismului. Tatuajul a devenit, aşadar, pentru aceste categorii, un mod de reprezentare a poziţiei acestor grupuri, o poziţie considerată a fi antisistemică şi asociată de catre sociologi, deseori, cu modalitatea creării unor subculturi ce-şi găseşte prin tatuare modul de a-şi expune personalitatea şi de a-şi expune problemele în faţa societăţii; astfel, modificările corpurilor pot fi de natură atât afectivă, cât şi o expresie alternativă a atitudinilor vis-a-vis de tehnologie, sexualitate, plăcere, apartenenţă la un grup, spiritualitate sau estetică. Dacă, în primă instanţă, m-am referit la corelaţiile simbolistice şi de sens ale tatuajelor, trebuie reflectat şi asupra tendinţei opiniei publice de a generaliza şi de include indivizii într-o serie de tipologii preexistente. Altfel spus, acest argument nu apelează la ceea ce transmit grupurile respective analizate, ci la ceea ce reprezintă ele în faţa societăţii. Aşa cum am menţionat, la jumătatea secolului trecut, tatuajul devenise o expresie a anumitor grupuri, care, prin ceea ce făceau reprezentau opusul legalităţii sau normalitătii. Elemente precum răufăcător, libertinaj sexual, abuz de alcool au ajuns, astfel, prin intermediul grupurilor, să îi definească în faţa publicului pe cei ce au tatuaje. De altfel, studiul deja citat – “Perceptions of women with tattoos”, in Body Image 4 , 2007, aparţinând lui Viren Swami şi Adrian Frunham, încearca o analiză asupra percepţiei tinerilor cu privire la femeile cu tatuaje în funcţie de atitudinile negative; astfel, într-un studiu din 2004 din Statele Unite ale Americii se arată că atât femeile, cât şi barbăţii cu studii medii din America de Nord au atitudini negative faţă de femeile tatuate, iar mărimea tatuajului este direct proporţională cu atitudinea indivizilor, de orientare negativă, vis-a-vis de persoana ce poartă respectivul simbol.
Antropologul Ivan Varga încearcă să definească comportamentul faţă de propriul corp în ceea ce numeşte “hipermodernitate”: societatea ce a ajuns la un stadiu de dezvoltare a tehnologiei până la nivelul la care aceasta devine intruzivă şi manipulativă în ceea ce priveşte corporalitatea umană – vindecarea bolilor, reproducere, modificări fizice cosmetice. Astfel, plecând de la contextul post-modernist, Ivan Varga accentuează condiţiile tehnologice ce distorsionează o realitate de facto a corporalităţii umane, ce, folosindu-se de progresul tehnologic, îşi permite creearea unei realităţi virtuale, ce se împotriveşte cursului firesc al aspectului trupului de-a lungul vieţii, în scopul obţinerii unei iluzii, aparenţe nenaturale pentru a obţine o imagine dorită, în contextul social. Asociat contextului actual, al erei globalizării şi al pieţei economice libere, tatuajul este furnizat consumatorilor drept un schimb de servicii. Astfel, pentru Durkheim, corpul reprezintă un sit al clasificărilor sociale prin practici al căror efecte fizice le poartă, precum circumcizia, producerea de cicatrici, tatuaje sau piercing-uri, asociate cu sexul, naşterea, sexualitatea sau ritualuri de trece. Aşadar, prin crearea unor astfel de semne distinctive, ce rămân peste timp, având o durată de viaţă egală cu cea a individului ce le poartă, se formează o identitate şi se afirmă o solidaritate între membrii acesteia. Totodată, fiind disponibil, aşa cum am menţionat, drept schimb de servicii, tatuajul a devenit o practică comercială disponibilă oricărui doritor de a-şi imprima corpul cu un simbol conform propriei alegeri. Astfel, cea mai recentă abordare vis-a-vis de tatuaje este cea a unui trend estetic. Persoanele tatuate nu mai aparţin cu preeminenţă unui grup bine structurat, ci sunt individualităţi ce încearcă să se folosească de body language pentru a-şi exprima personalitatea, încercând să fie unice la nivelul aglomerărilor sociale. Potrivit unor studii, citate de către Judith Greif, Walter Hewitt şi Myrna L. Armstrong, efectuate la nivelul Statelor Unite, în universităţi, în 1997, conţinând 87 de itemi referitori la auto-raportare, ce au primit ca feedback 828 de chestionare valide, 53% dintre studenţii tatuaţi consideră ca tatuajele sunt o marcă a auto-exprimării, iar 17% cred că prin această practică se simt mai bine la nivel psihic, considerându-se unici.
Putem concluziona, astfel, că ne aflăm într-un continuu mod de schimbare a raportării societăţii vis-a-vis de practici predefinite. Am putut vedea cum, de-a lungul timpului, opinia publică s-a raportat diferit vis-a-vis de ceea ce numim, în prezent, “arta tatuării”, trecând prin accepţiunea antică a sacralităţii simbolistice în ataşament faţă de o lume metafizică, către crearea unei identităţi socio-profesionale şi ocupaţionale, urmând pervertiri ale constructului reprezentat de tatuaj cu precădere în a doua parte a secolului al XX-lea, de la structura definitorie identitara a unor grupuri anomice – precum deţinuţi, delicvenţi – la o percepţie post-modernistă influenţată de era tehnologică şi “hipermodernistă”, precum este ea numită de Ivan Varga, a unui estetism tehnologic, menit, mai degrabă diferit de sensul simbolistic, să dea un plus de satisfacţie nivelului psihic individual, prin sentimentul de unicitate şi auto-mulţumire al persoanelor tatuate. Aşadar, observăm că, la nivelul momentului actual, tatuarea devine o practică comercială cu înclinaţii artistice, ce ţine de modelare şi creaţie, în vederea satisfacerii nevoilor de exprimare a fiecărui individ în parte, fie că acesta este membru al unui grup căruia simte nevoia de a îi manifesta apartenenţă, fie că se doreşte liber şi unic, conform propriei conştiinţe, în ceea ce s-ar numi o nouă formă de exprimare a hedonismului.
Bibliografie
• Atkinson Michael, Straightedge Bodies and Civilizing Processes, în Body Society 2006; 12; 69, Sage Publication
• Crossley, Nick, Mapping Reflexive Body Techniques: On Body Modification and Maintenance, în Body & Society, Vol. 11, No. 1, 1-35 (2005), Sage Publications
• Documentarul Outlaw Bikers, Discovery Channel şi History Channel, seria 1, ep. 1, 2008
• Fisher, Jill A., Tattooing the Body, Marking Culture, în Body Society 2002; 8; 91, Sage Publications
• Goffman, Erving, Stigma, Editura Pinguin, London, 1963
• Judith Greif, Walter Hewitt and Myrna L. Armstrong, Tattooing and Body Piercing: Body Art Practices Among College Students, în Clinical Nursing Research Clin Nurs Res 1999; 8; 368, Sage Publication
• Langman, Lauren, Culture, Identity and Hegemony: The Body in a Global Age, în Current Sociology 2003; 51; 223, Sage Publication
• Jones, C.P. (2000) ‘Stigma and Tattoo’, în J. Caplan (ed.) Written on the Body: The Tattoo in European and American History. Princeton, NJ: Princeton University Press
• Le Breton, David, Antropologia corpului şi modernitatea, Editura Amarcod, Timişoara, 2002
• Pitts, Victoria, Body Modification, Self-Mutilation and Agency in Media Accounts of a Subculture, în Body Society 1999; 5; 291, Sage Publication
• Plăiaşu, Ciprian, Felix Motanul, de la animaţie la avioane, în Historia, nr. 97, ianuarie 2010
• Turner, Brian, The Possibility of Primitiveness: Towards a Sociology of Body Marks in Cool Societies, în Body Society 1999; 5; 39
• Simmel, Georg, Essai sur la sociologie des sens, în Sociologie et epistemologie, PUF, 1981
• Varga, Ivan, The Body - The New Sacred? The Body in Hypermodernity, în Current Sociology 2005; 53; 209, Sage Publication
• Veale, David, Advances in a cognitive behavioural model of body dysmorphic disorder, în Elsevier, Received 19 June 2003; received in revised form 14 July 2003; accepted 17 July 2003
• Viren Swami şi Adrian Furnham, Unattractive, promiscuous and heavy drinkers: Perceptions of women with tattoos, în ScienceDirect, Received 26 February 2007; received in revised form 12 June 2007; accepted 13 June 2007
“Văcăreşti” este o denumire controversată; unii susţin că actualul lac nefinalizat a aparţinut, în trecut, familiei boierilor Văcăreşti; conform altor păreri, numele nu are legătură cu familia, ci cu creşterea vitelor, ocupaţie a zonei; o a treia varianta ar fi că acesta vine de la plata în capete datorată de către crescătorii de animale, numită “văcăritul”.
Terenul Lacului Văcăreşti a rămas abandonat, dat fiind faptul că există interese atât din partea foştilor proprietari, cât şi a autorităţilor şi unor firme imobiliare. Ca atare, în timpul mandatului de ministru al mediului deţinut de către Petru Lificiu, s-a emis Hotărârea de Guvern nr. 855/2002. Prin acte oficiale, în ciuda împotrivirii secretarului de stat de la Ministerul Finanţelor, Gheorghe Ghergina, terenul Lacului este concesionat omului de afacere australian de origine libaneză, Tony Mikael, cu acordul ministrului de Finanţe, Mihai Tănăsescu. Potrivit contractului de concesionare, în termen de 36 de luni, urma să se construiască aici un cartier rezidenţial de vile. Cartierul nu a fost construit; pe de o parte, pentru că firma condusă de australianul Tony Mikael, Royal Romanian Corporation, nu deţinea fondurile suficiente, pe de altă parte, pentru că era mai convenabil pentru aceasta să păstreze în îngrijire locul. Unii dintre foşti proprietari au renunţat la procese, acceptând oferta primarului de sector, Vasile Mihalache, de a primi terenuri în apropierea liniei de Centură; alţii au intentat procese la Strasbourg, câţiva şi-au primit, în justiţie drepturile asupra proprietăţilor, însă, împropietăriţii au acuzat probleme din partea autorităţilor române în ceea ce priveşte procedurile de intabulare şi cadastru.