Istoria exilului “pieds noirs”

“L'Algérie, c'est la France”
François Mitterrand, preşedinte al Franţei (1981-1995)

La origine, denumirea “pieds noirs” este dată francezilor de origine europeană, locuitori ai departamentelor franţuzeşti din Algeria, în intervalul 1830 – 1962. Oficial, ei sunt numiţi “francezi din Algeria”. Istoria evidenţiază faptul că “pieds noirs” sunt denumiţi astfel datorită faptului că, la sosirea lor pe teritoriul algerian, purtau ghete negre. Potrivit altor opinii, termenul se referă la indigenii algerieni ce lucrau desculţi la alimentarea vapoarelor cu cărbuni; praful de cărbune, specific navelor cu aburi, ar fi colorat picioarele fochiştilor. O a treia variantă aminteşte faptul că o parte dintre colonişti aveau obiceiul plantării de viţă-de-vie şi a stoarcerii strugurilor cu picioarele ce, în urma procedeului, deveneau înnegrite. Prin extensie, aceeaşi numele este purtat şi de către evreii algerieni, aflaţi în nordul Africii de dinainte de 1830, anul cuceririi teritoriului de către francezi. La mijlocul secolului al XX-lea, “pieds noirs” reprezentau puţin peste 10% din totalul populaţiei Algeriei; în această perioadă, deşi o parte dintre ei sunt mari proprietari şi domină viaţa publică, cei mai mulţi trăiesc modest. Identitatea acestei populaţii este construită prin intermediul a două opoziţii: faţă de francezii europeni, sunt consideraţi algerieni; faţă de berberi şi algerienii musulmani, sunt consideraţi francezi. Musulmanii algerieni nu puteau fi luaţi drept francezi şi, prin urmare, să se bucure de beneficii socio-economice, datorită apartenenţei la cultul islamic; ca atare, aceştia nu erau reprezentaţi în Adunarea Naţională. Pentru a obţine cetăţenia, trebuia să-şi nege identitatea islamică, lucru ce nu a fost acceptat, până în jurul anului 1930, decât de aproximativ 2.500 de musulmani.

După câştigarea independenţei Algeriei, în 1962, “pieds noirs” sunt exilaţi. Etnicii algerieni – berberi şi islamici – îi considerau vinovaţi de terorism, tortură sau rasism colonialist. Pe 5 iulie 1962, în ziua proclamării independenţei, are loc Masacrul de la Oran; trupe armate au intrat în oras, atacând civili. La vremea respectivă, Oran deţinea cel mai mare procentaj de europeni. Violenţele, ce au durat câteva ore şi au cuprins inclusiv torturi, au fost oprimate de către Jandarmeria Franceză. Estimările referitoare la victime variază între câteva zeci şi 3.500 de persoane ucise sau dispărute. Numărul “pieds noirs” ce au părăsit ţara în următorii doi ani, în perioada 1962 – 1964, se ridică la aproximativ un milion. Până în anii 1980, doar câteva mii au rămas în Algeria. Destinaţiile către care “pieds noirs” au migrat au fost, cu precădere, Franţa, Noua Caledonie, Italia, Spania, Australia, Israel. În ceea ce priveşte Franţa, aceştia au preferat să se stabilească în sud. Printre problemele pe care le-au întâmpinat au fost cea a lipsei unei conexiuni cu teritoriul francez european (mulţi dintre ei fiind născuţi în Algeria şi nevizitând niciodată Franţa) sau cea a discriminării, având în vedere că o bună parte erau creoli.
În folclorul “pieds noirs”, există repertorii bogate, referitoare la tema exilului, cu ritmuri specifice bazinului mediteranean; de amintit, printre acestea, cântecul lui Enrico Macias, cantautor francez-algerian, “J’ai quitte mon pays”. Printre “pieds noirs”, personalităţi în diferite domenii culturale sau artistice, se numără scriitorul şi filosoful Albert Camus, filosoful Jacques Derrida, actorii Jean Reno, Claudia Cardinale sau designerul Yves Saint Laurent.

• Colonizarea franceză începe în 1836;
• În 1848, Algeria devine teritoriul francez, divizat în trei departamente;
• În 1870, Edictul Cremieux acordă cetăţenie franceză pentru 32.000 de evrei algerieni;
• În 1889, este dată legea de naturalizare a copiilor născuţi pe teritoriul francez;
• În 1954, este creat comitetul revoluţiei unităţii şi actiunii (CRUA), ce, mai apoi, devine front al eliberării naţionale (FLN). Evenimentele acestui an reprezintă motivul izbucnirii războiului;
• Pe 4 iunie 1958, generalul De Gaulle promite să menţină Algeria franceză;
• Pe 18 martie 1962, este semnat, la Evian, un acord de încetare a focului, între Franţa şi FLN;
• Pe 5 iulie 1962, Algeria devine independentă. În aceeaşi zi are loc Masacrul din Oran, când europenii sunt ucişi; majoritatea acestora sunt francezi;
• În intervalul 1962 – 1964, “pieds noirs” părăsesc Algeria, majoritatea în a doua parte a primului an. Numărul total al acestora este estimat la 1.025.000 de persoane.

surse: BBC, denisdar.com, francparler.com, Une histoire commune, wapedia,
Kacowicz, Arie Marcelo, Lutomski, Pawel, Population resettlement in international conflicts: a comparative study, Lexington Books, Plymouth, UK, 2007