Curtea Internaţională de Justiţie a decis că declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo, din februarie 2008, nu a încălcat dreptul internaţional general. Rezultatul CIJ reprezintă un aviz consultativ care ar putea duce la sporirea presiunilor asupra statelor ce nu au recunoscut încă, cel puţin, independenţa statului balcanic. “Declaraţia de independenţa din 17 februarie 2008 nu a încălcat nici dreptul internaţional general, nici Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate ONU din 1999 şi nici cadrul constituţional”, potrivit lui Hisashi Owada, preşedintele CIJ. În urma anunţării deciziei, ministrul de externe al Kosovo, Skender Hyseni, a declarat că Serbia este, din nou, aşteptată la masa negocierii în contextul unor discuţii între “două state suverane”. Răspunsul sârbilor reprezintă reconfirmarea poziţiei diplomatice vis-a-vis de problema kosovară; Vuk Jeremici, ministrul de externe de la Belgrad, consideră că statul pe care îl reprezintă nu va recunoaşte niciodată relativ nou proclamatul vecin de la sud. Printre ţările ce nu au recunoscut independenţa provinciei sârbeşti se află puteri ale scenei politice internaţionale, precum Rusia şi China, dar si membri ai Uniunii Europene – Spania, Grecia, Slovacia şi România. Deşi odată cu avizul consultativ CIJ aceste state sunt presate la o deschidere a relaţiilor diplomatice cu Kosovo, este greu de crezut ca acest lucru se va întâmpla; principala problemă a chestiunii kosovare o reprezintă pericolul ca un val de regiuni şi grupuri din întreaga lume să fie încurajate, urmând regula precedentului, să ceară, pe rând, autonomie. Potrivit autorităţilor sârbeşti, reprezentate de preşedintele Boris Tadic, de viziune pro-occidentală, "recunoaşterea unanimă a statului cu capitala la Priştina ar declanşa un întreg proces de creare de noi state ce se va deschide în întreaga lume, care va destabiliza multe regiuni ale lumii”.Până în prezent, doar un număr de 69 de state au recunoscut independenţa Kosovo, în frunte cu SUA, Marea Britanie, Franţa şi Germania, ţări implicate şi în diplomaţia ce a condus la atacul NATO asupra Iugoslaviei lui Slobodan Milosevic şi în administraţia ulterioară a ONU.
Printre alţi susţinători ai Kosovo se număra state apropiate de politicile americane, precum Arabia Saudită şi Iordania, dar şi alte părţi ale Iugoslaviei care au urmat un proces de desprindere, precum Croaţia sau Slovenia.
Societatea kosovară este considerată a fi cea mai tânără din Europa, peste 52% din populaţie având sub 27 de ani. Potrivit analiştilor europeni, rata somajului atinge 50 de procente; astfel Kosovo are nevoie de investiţii străine pentru resuscitare economică, deoarece cele 4 miliarde de euro primite ca ajutor financiar de la statele UE nu reprezintă decât un input iniţial. FMI a anunţat că va acorda un ajutor de 108,9 milioane de euro pentru Priştina, acesta urmând să permită deblocarea altor finanţări de la Banca Mondială şi Uniunea Europeană. Guvernul kosovar are, însă, probleme interne grave, pe lângă cele pe plan diplomatic ce privesc suveranitatea sau cele de conflict etnic în cadrul propriilor graniţe; trecând peste rata alarmantă a şomajului, dorinţa de a investi în industria energetică şi cea minieră pentru a deveni un exportator de energie în câtiva ani pare utopică. Pentru a aduce în starea de funcţionare un sistem industrial este nevoie de investiţii străine ce, datorită problemelor politice si eventualului blocaj economic din partea venicilor statali, vor întârzia să apară. Serbia şi-a declarat deja, chiar din 2008, intenţia de a nu mai investi într-un teritoriu pe care îl consideră de jure al său, dar controlat, de facto, de autorităţi separatiste; astfel că, în acelaşi an, 2008, 37% din populaţia ţării trăia în sărăcie, cu mai puţin de 1,42 euro pe zi. Încercările de raliere la standardele europene sunt îngreunate de către nivelul ridicat al corupţiei. Săptămâna trecută, guvernatorul Băncii Centrale din Kosovo, Hashim Rexhepi, a fost arestat după o percheziţie la birou, într-o anchetă de corupţie. Acesta este suspect că ar fi abuzat de funcţia avută, acceptând mită, evaziune fiscală şi spălare de bani. Kosovo foloseşte, în urma declarării independenţei, drept monedă, euro şi depinde de investiţiile străine care, deseori, sunt direcţionate spre crima organizată.
Vremuri grele şi dezamăgire faţă de Guvernul Boc. Mă uit înapoi, ferindu-mă de păcatul propriului reproş că nu am votat cu Geoană, pe care îl văd la multă lume, ca să-mi amintesc că, totuşi, am ales cea mai bună variantă posibilă. Aşadar, mai jos găsiţi câteva momente “glorioase” din cariera politică a lui Mircea Geoană.
Autorul Pavel Codruţ, cunoscut pentru cărţile sale de psihologie aplicată şi modalităţi de autoeducare, fostă vedeta a aparent “regretatului” OTV, propune impozitarea Bisericii Ortodoxe Române, dar şi a celorlalte culte. Codruț își motivează propunerile prin faptul că ”Neamul românesc nu se va mântui cu şandramale mistice şi ritualuri sălbatice, judeo-creştine sau de alt fel. Patriarhia BOR sfidează întreaga naţiune săracă, refuzând să înceteze construcţiile faraonice şi inutile. Până când vom mai răbda acest parazitism religios sfidător?”. Totodată, el propune legalizarea prostituției, pentru că ”este naturală şi nu încalcă nici o lege divină”, dar și aplicarea unor impozite şi taxe severe persoanelor care practică profesii retrograde, cum ar fi astrologi, vrăjitori, ghicitori etc, precum şi bioenergoterapeuţilor de orice fel”. Deşi propunerea de impozitare a BOR vine din partea unui fost activist de partid, Pavel Codruţ făcând parte, în perioada socialistă, din Serviciul de Contrainformaţii, ea a stârnit simpatia unor entuziaşti, în mare parte tineri studenţi, în cadrul unui grup al reţelei de socializare Facebook. Iniţiativa domnului Codruţ vine pe fondul anunţului cum că, începând de anul acesta, Biserica Ortodoxă Română va investi în Catedrala Mântuirii Neamului, construcţie gigant, în apropierea Palatului Parlamentului, ce va conţine, pe cinci niveluri, dintre care trei în subteran, magazine de suveniruri, săli de concerte, librării, restaurante, chiar şi o parcare de 250 de locuri, asemănându-se, mai degrabă, unui mall. Potrivit PS Ciprian Câmpineanul, dacă trei milioane de români ar da pe an 10 euro, atunci, în patru ani, lucrarea ar fi gata. Deşi opinia publică a reacţionat diferit la ideea construcţiei Catedralei, un grup, al aceleiaşi reţele de socializare, Facebook, intitulat “Nu e momentul pentru "Catedrala Neamului" de 400 milioane euro”, a adunat aproximativ 24.000 de membri. De altfel, grupul “Susțin taxarea BOR și a celorlalte culte religioase”, cu aproape 6.000 de membri, îşi justifică activitatea prin următoarele premise: - Taxarea Bisericii Ortodoxe Române și a celorlalte culte ar putea face parte dintr-o strategie realistă pentru ieșirea din criză.
- Biserica Ortodoxă Română are o relație privilegiată cu statul, ceea ce este anti-constituțional.
- Salariile clericilor sunt plătite de stat.
- Într-un stat democratic trebuie să existe separarea dintre stat și biserică spre beneficiul amândurora (secularism).
- Dispar în medie trei școli zilnic și apare o biserică la 2 zile.
- BOR deține o avere de aproximativ 3 miliarde de euro.
- BOR deține 22% din pădurile din Suceava.
- Investițiile BOR în programe sociale, dacă există, sunt insesizabile (aceasta fiind singurul motiv pentru care o entitate ar putea cere în mod legitim scutirea de taxe).
- Fondurile BOR se duc spre achiziția de terenuri, spații și imobile.
- Bisericile fac evaziune fiscală.
- Bisericile nu produc nimic și nu contribuie economic, consumând fonduri substanțiale.
- Bisericile, deși scutite de taxe, sunt finanțate aproape integral de stat.
- BOR face prozelitism religios prin intermediul orelor de religie printr-un parteneriat anti-constituțional cu statul.
- Cultele religioase au monopol la vânzarea de obiecte de cult, chiar dacă unele dintre aceste obiecte de cult au și întrebuințări non-religioase (ex. lumânări)
- Pe baza monopolului precizat anterior, bisericile câștigă bani (fără să investească nimic) pentru a da autorizații de vânzare a lumânărilor și a altor produse categorisite drept „obiecte de cult”.
- Consiliile județene, locale sau statul preferă să finanțeze cultele pentru noi construcții, în dauna unor alte investiții cu adevărat necesare.
- După 1989 construcția de biserici a căpătat un elan puternic , întreținerea lor neimpunând aproape nici un cost pentru culte, astfel țara noastră ajungând să depășească la nivel național media de o biserică la mia de locuitori.
Roland Cayrol vede în “Noua Comunicare Politică” o îmbinare a trei elemente esenţiale pentru a descrie cultura comunicaţională în spaţiul politic: televiziunea, computerele şi sondajele – în lumina unui factor comun, cel al “americanizării”, al pervertirii la judecaţile de valoare vestice.
Pentru a monografia procesul de comunicare politică, Gabriel Thoveron abordează exemplele candidaturii la preşedinţie ale lui Francois Mitterand şi Jaques Chirac. Punctul de plecare al explicaţiei sociale în viziunea lui Thoveron este, pentru o epoca modernă, contemporană, caracterizată de factori al globalizării, anul 1965, în care, în Marea Britanie, o treime din electorat îşi schimbă votul faţă de anteriorul sufragiu, cel din 1959; în 1966, în Franţa, au loc primele alegeri prezidenţiale cu sufragiu electoral direct, fapt prin care “francezii au înţeles neîndoielnic reţeta noului scrutin (posibilitatea de a vota, în primul tur, bazaţi pe starea sufletească mai degrabă decât pe raţiune, fără a-şi asuma un risc prea mare) (..) bucurându-se de un lider carismatic, Jean Lecanuet”. Astfel, în viziunea conform căreia jumătatea anilor 1960 reprezintă un punct de ruptură în comportamentul politic, era nou începută se defineşte prin expresia democraţiei, apte şi conştiente de vot, precum şi de puterea leaderilor de a mobiliza masele. Subiectul comunicării politice este acest contact între reprezentanţi şi reprezentaţi: “pentru alegător votul nu mai este manifestare rituală a ataşamentului faţă de o familie politică din care face parte toată viaţa sa de cetăţean: acum trebuie să se orienteze la fiecare scrutin”. Anii 1960 se suprapun cu o polarizare politică şi ideologică totalitarism – democraţie, în plin Război Rece; totodată, decada reprezintă dezvoltarea premiselor globalizării – puternica pătrunde a mijloacelor de comunicare în masă.
Marshall McLuhan vorbeşte, în a doua parte a aniilor ’60, de satul global, ca expresie a reacţiei profunde la viaţa socială şi problemele acesteia; potrivit lui, tehnologiile instante transformă conştiinţa colectivă. Sartori consideră că “ceea ce-l face pe om deosebit este capacitatea lui de a opera cu simboluri”. Se creează astfel, o conştiinţă supranaţională afectată de efectele comunicării instante, a mijloacelor de informare în masă, ce operează cu o serie de valori comune, ce este definită, ca principiu, prin globalizare.
Sub denumirea de “visul american”, într-o Europă a secolului al XX-lea, răvăşită de războaie, criză economică, vechi probleme ale sistemelor legislative şi de guvernământ, scindată de comunism, mai multe acţiuni pretind o americanizare a proceselor; este şi cazul hebdomadarului L’Express, al cărui număr apare pentru prima dată la 19 septembrie 1964, ediţie în care propune un portret ideal al candidatului ce i s-ar putea opune în alegeri generalului De Gaulle: “o nouă modalitate de intervenţie în jocul politic, nu prin editoriale, ci prin crearea informaţiei, o informaţie lansată înainte de producerea evenimentului, anticipându-l, fabricându-l dacă e nevoie”. Potrivit lui J.-J. Wunenburger, “guvernanţi si guvernaţi iniţiază medieri de simboluri, de ficţiuni şi de aparenţe având un rol motor”.
Plecând de la actorii şi elementele ce definesc comunicarea politică ca proces, sunt identificaţi, pentru cazul unei campanii electorale: candidatul, mediul politic, starea politică, resursele financiare, organizaţia politică şi activiştii. Candidatul, ca figură centrală, trebuie valorificat prin intermediul discursului politic, ţinând cont de mediul în care acesta activează, starea politică a ţării, resursele avute la dispoziţie, organizaţia care îl susţine şi capitalul uman pe care se poate baza, activiştii. Candidatul perfect nu există; consilierii de campanie trebuie să-i mascheze defectele; în acelaşi timp, dacă acesta are prea multe defecte, publicul le va observa, în cele din urmă, motiv pentru care candidatul trebuie să fie o persoană cu calităţi deosebite, pe bază cărora se poate construi o campanie publicitară. Tipologiile de campanii publicitare cu caracter politic, precum cea de ambianţă sau cea de aţâţare, reprezintă modalităţi de atragere a atenţiei electoratului, de captare a atenţiei, printr-o rupere de ritm. Potrivit legii orchestraţiei, temele politice nu trebuiesc repetate pentru a nu plictisi, pentru a nu deveni banale; de aceea, contextul comunicării politice trebuie să fie dinamic, într-un mod continuu.
Bazându-se pe o scală socio-demografice, tehnica transmiterii mesajului politic împarte oamenii în categorii pe baza vârstei, ocupaţiei, sexului, etniei, educaţiei. Mesajul politic poate suferi alteraţii de formă, în funcţie de alegerea unui electorat ţintă. Arta mesajul constă în captarea unui electorat divizat – convins, ostil, nehotărât sau volatil. Un studiu de psihologie socială poate releva tendinţele comportamentale şi elementele la care rezonează fiecare tipologie. Pentru a folosi mass-media, consultanţii, actori ai comunicării politice, se folosesc de Teoria celor Doi Paşi, alegând vedete – leaderi formali sau, cel mai adesea informali, pentru a fi purtători ai unui mesaj cu caracter politic. Cea mai amplă formă de propagandă este, în schimb, cea mediatică. Prin propagandă, statul îşi poate rezeva mijloace de convingere, ce nu sunt, neapărat, lăsate la vederea publicului; conform teoriilor lui Brian McNair, mesajele transmise de mass-media, în general, sunt elementul de legătură, informare, între autoritate şi cetăţeni; există o presiune, prezentă în orice societate contemporană de tip democratic, ce afectează mesajul mediatic. Aceasta presiune poate fi reprezentată atât de sindicate, organizaţii publice, grupuri de presiune, centre de afaceri, cât şi de partide politice, în funcţie de organizaţiile sau persoanele juridice ce au puterea pecuniară sau reprezintă lideri de opinie, permiţându-şi astfel influenţa la nivel public. Cel mai răspândit mod de comunicare politică în cazul votului este cel al panoului, afişului electoral. Acesta este omniprezent în societatea modernă, fiind eficient, mai ieftin decât analoagele – campania audio-tv-internet – perceptibil la scară largă, fie în formă de flayere, fie ca afiş. Marketingul politic analizează simbolurile la care societatea reacţionează pentru a le folosi în scop publicitar, chiar manipulativ. Imaginea electorală are întodeauna o temă, leighmotif, şi un mesaj clar direcţionat. Cel mai adesea, panoul electoral este însoţit şi de un slogan. Asupra formelor în care candidaţii apar portretizaţi în cadrul propriilor materiale de campanie se poate polemiza, ţinând cont de detaliile aparent cele mai neimportante. Pentru a exprima diferite tipologii tematice – precum eroul, leaderul carismatic, înţeleptul, sunt găsite elementele care definesc cel mai bine aceste caracteristici: de la semnificaţia culorilor, la cea a cuvintelor cheie aflate în cadrul sloganurilor electorale, până la postura şi expresivitatea candidatului sau persoanelor ce pozează în materialul de imagine politică. Raportarea candidatului la simpatia şi încrederea pe care le are partidul, prin susţinerea unora dintre membri a reprezentantului ce doreşte o funcţie aleasă prin sufragiu sau apelarea la semnele şi caracteristicilor de grup, poate reprezenta, în unele cazuri, un plus de valoare, un capital ce poate spori notorietatea acestuia. “Sluagh-Gaien” este o sintagmă ce reprezintă strigătul de luptă a unui clan scoţian; aceasta a devenit, în timp, “slogan”, sub accepţiunea actuală: “simplificarea supremă- fraza care spune, dacă nu totul, măcar esenţialul, în câteva cuvinte simple”. Sloganul, construit prin fraze scurte, mesaje cu trimitere clară la o idee concisă, lizibil tipărite, poate reprezenta ideea generală, sintetică a unui afiş electoral. Ideea în sine a cuvântului, deşi pervertită în sensul modern, a rămas aceeaşi; sloganul actual reprezintă o instigare, iar, din punct de vedere politic, o chemare la participare către un ideal definit prin putere. În cazul campaniei televizate, potrivit lui Giovanni Sartori, “vederea este pe cale de a atrofia înţelegerea”, în sensul în care simbolistica imaginii deformează esenţa mesajului; de exemplu, personalităţile charismatice vor obţine, prin simpla prezentare fizică, mai multe avantaje, simpatia votanţilor, decât cele competente; este cazul primei dezbateri Kennedy – Nixon, din 1960: “Kennedy era bronzat frumos... Nixon arăta ca mort”.
”Cea mai bună publicitate pentru publicitate o face publicitatea” – spune Thoveron, manifestând o profundă întelegere a jocului duplicitar al comunicării, o abilitate deosebită de a vedea dincolo de anumite bariere fizice, de a intui subversibilitatea. Cartea lui G. Thoveron abordează modul explicativ, cu exemple, al unor procese tehnice. G. Thoveron nu este un autor, prin lucrarea de faţă, inovativ. Critica sa asupra campaniilor lui Francois Mitterand şi Jacques Chirac nu este denigratoare, ci constructivă, în direcţia argumentelor analitice pe care le aduce în discuţie. Nu se urmăreşte crearea unui model electoral ideal, ci identificarea sensurilor diferite pe care metoda folosirii unui joc de simboluri le presupune, fără a deveni un instrument de orientare politică, într-un sens sau altul, ci, pur şi simplu, scopul de a rămâne fidel procesului de comunicare politică, cu toate tacticile mai puţini vizibile.
Bibliografie • CAYROL, Roland, La nouvelle communication politique, Larousse, Paris, 1986 • James N. Druckman, “The Power of Television Images: The First Kennedy-Nixon Debate Revisited”, în The Journal of Politics, Vol. 65, No. 2 (May, 2003), pp. 559-571, ed. Cambridge University Press, p. 563 www.jstor.org/stable/3449821, site consultat la 16 aprilie 2010 • MCLUHAN, Marshall, Understanding Media, London, New York, p. 43 http://www.scribd.com/doc/19843732/Marshall-McLuhan-Understanding-Media, site consultat la 16 aprilie 2010 • MCNAIR, Brian, An introduction to political communication, Editura Routledge, 2003 • SARTORI, Giovanni, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gândirea, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005 • TEODORESCU, Bogdan, Guţu, Dorina, Enache, Radu, Cea mai bună dintre lumile posibile. Marketingul politic în România – 1990 – 2005, ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005 • THOVERON, Gabriel, Comunicarea politică astăzi, ed. Antent, Bucureşti, 1996 • WUNENBURGER, Jean-Jaques, Imaginariile politicului, Ed. Paideia, Bucureşti, 2005
Ţara lui Andrei – Petrom, Împreună pentru fiecare – Rompetrol, ArcelorMittal Steel Galaţi – Platforma verde şi Philip Morris - Smoking and Health, Japan Tabacco International – CSR Health and Society, British American Tabacco –Youth Smoking Prevention sau ce au în comun campaniile de mediu cu cele de sănătate?
La o analiză radicală, răspunsul dilemei mai sus propusă este un LOBBY puternic de curățare a imaginii. Este cel puțin interesantă asocierea în cadrul Campaniilor de Responsabilitate Socială (CSR) a companiilor care activează în industria energetică sau petrolieră cu proiectele de mediu și a companiilor din industria tutunului cu proiectele de sănătate sau cu proiectele culturale. Dacă în cazul BAT, Ph.Morris, JTI avem totuși o oarecare onestitate (provenită din recunoașterea efectelor consumului produselor lor) cu privire la campaniile pe care le desfășoară sau pe care le-au desfășurat în ultimii ani , nu același lucru se poate spune și despre masivele campanii derulate în domeniul protecției mediului de către marii poluatori din țară. JTI , organizatorul dezbaterilor culturale ,,Serile JTI", nu a afirmat niciodată de la începutul acestor campanii că ceilalți sunt vinovați că se îmbolnavesc, că responsabilitatea socială cu privire la efectele fumatului ar fi mai degrabă apanjul societății, decât al fumătorilor, în mod individual și al producătorilor de țigări, altfel spus, poziția adoptată de compania de tutun nu a fost de negare a responsabilității cu privire la bolile provocate de fumat, ci mai degrabă de a oferii societății ceva în contrapondere cu responsabilitatea pe care și-o asumă la nivel de companie. Nu același lucru se poate spune despre campaniile de mediu, unde vedem un Andrei care ne vorbește dintr-o cameră obscură despre cum suntem noi niște iresponsabili pentru ca avem mașină, consumăm curent electric și ne încălzim la calorifer. Problema pe care o evită aproape fiecare campanie de mediu este cine se află de fapt în spatele acestor proiecte, cine ne trage de guler pentru că folosim resursele naturale (!?). De aici decurge, de altfel, și atitutinea opusă oricărei idei de etică pe care o au aceste campanii. Spunem Japan Tabacco International știm foarte clar că sunt ei, producătorii de țigări care ne vând cancer la pachet de 20 de fiole ,,full flavor" și ei nu vin să ne întrebe de ce fumăm; ori când dai vina pe societate că nu este capabilă să aibă grijă de natură și de resursele ei iar tu te numești PETROM și propui ca cetățenii acestui stat să schimbe becurile și să planteze copăcei, atunci chiar apare o problemă între ceea afirmi public în aceste proiecte și ceea ce reprezinți ca agent economic în ochii opiniei publice. "În 2008, instalațiile de la ArcelorMittal Galați au emanat în atmosferă 7,6 milioane tone de bioxid de carbon (...) În primii 10 mari poluatori ai țării se găsesc trei companii cu acționariat privat. Prima din¬tre ele, ArcelorMittal, a fost menționată mai sus. Pe poziția a opta se situează producătorul de ciment Lafarge din Franța, cu unitatea de pro¬duc¬ție de la Medgidia. Compania deține în România trei astfel de unități, fiind unul dintre prin¬cipalii jucători de pe piața cimentului. Pe poziția a noua se clasează rafinăria Arpechim Pitești, aflată in proprietatea Petrom " (27 nov. 2009, Financiarul, 10 unități industriale produc 60% din cantitatea de dioxid de carbon emanată în atmosferă). Este cel puțin ciudat când vedem că ArcelorMittal ne propune sa plantăm un milion de copaci, Lafarge ne invită să stingem lumina de EarthHour, iar Petrom, să participăm la țara lui Andrei; de aici se ridică întrebarea de ce aceste companii fac acest lucru? În acest sens, trebuie să plecăm de la analiza de costuri între investițiile necesare pentru ca aceste companii să se retehnologizeze pentru a produce ecologic și costurile pentru a susține o campanie de tip CSR. ,,După numărul de certificate alocate pentru perioada 2008-2012 cei mai mari poluatori din România sunt ArcelorMittal Steel Galaţi - aproximativ 71 de milioane de certificate, Complexul Energetic Turceni - 34 de milioane, Complexul Energetic Rovinari - 28 de milioane, Electrocentrale Deva - 20 de milioane, Complexul Energetic Craiova - Işalniţa - 17 milioane, RAAN Sucursala Romag Termo - 14 milioane, Lafarge Medgidia - 12,3 milioane, Arpechim Piteşti (Petrom) - 9,6 milioane" ( 18 mar. 2010, Curierul Național, Poluatorii pot tranzacționa certificatele de CO2 în afara pieței de capital, investitorii nu). Ceea se poate concluziona este că, demersul celor de la Petrom nu este nici pe departe unul ecologic, ci doar varianta cea mai ieftină în ceea ce privește necesarul de investiție. Modernizarea rafinăriei Arpechim de la Pitești ar fi necesitat fonduri mai mari, comparativ cu o campanie de mediu de tipul Țara lui Andrei. De altfel, ce ar fi dacă am propune gigantului petrolier să planteze cei 10.000 de copaci chiar in vecinătatea rafinăriilor – oare cât la sută din ei ar ajunge la maturitate? Avem de a face cu o Ecologie de dragul Ecologiei, nimic real, totul virtual.
Pe 30 octombrie 1918, a avut loc, la Budapesta, o întâlnire între liderii politici din Ungaria, la care au participat şi Otto Roth – om politic din Banat si membru al PSD din Ungaria, precum si locotenent-colonelul Albert Bartha – şeful Statului Major al Comandamentului Militar Timişoara. În cadrul aceleiaşi zile, mai târziu, întorşi la Timişoara, aceştia se întâlnesc cu liderii maghiari de aici, hotărând să proclame Republica Autonomă Bănăţeană. Nou înfiinţata structură urma să existe ca parte a Ungariei, iar organismul suprem, Sfatul Poporului din Banat, să fie subordonat guvernului de la Budapesta. A doua zi, pe 31 octombrie 1918, în cadrul unei mari manifestări de stradă, este proclamată Republica Autonomă Bănăţeană. Această enclavă în cadrul statului maghiar, ce conţinea o populaţie etnică mixtă (români, sârbi, unguri, croaţi, sloveni, ruşi), a supravieţuit doar două săptămâni, până pe 15 noiembrie, fiind punctul de ruptură al dorinţelor de alipire pentru formarea unor state naţionale, în urma Primului Război Mondial.
„E simplă povestea Republicii Bănăţene. Erau gărzile naţionale române, maghiare, germane, sârbe şi evreieşti, care au proclamat independenţa Republicii, pe 31 octombrie. Era o falsă republică, care nu a fost recunoscută şi nu pentru că aceasta a fost organizată de maghiari, ci pentru că nu putea să rămână independentă o asemenea zonă. Ar fi fost anexată imediat de un vecin mai mare. Românii nu au fost de acord, iar Aurel Cosma a organizat o demonstraţie prin care a cerut unirea cu România. Au venit românii din satele din jur şi au cântat cântece patriotice toată noaptea”, potrivit istoricului Ioan Haţegan.
Republica Autonomă Bănăţeană ar fi urmat să fie un organism autonom în cadrul Ungariei, cu un comisar civil şi unul militar, iar lider avea să fie dr. Otto Roth, iar comandant al armatei Albert Bartha. În organismul de conducere al formaţiunii teritoriale, se dorea înfiinţarea unui Sfat al Poporului din Banat, care i-ar fi exclus pe români, populaţia cu cea mai ridicată procentual a zonei. Din acest motiv, românii, conduşi de Aurel Cosma, resping iniţiativa maghiară, înfiinţând separat un Consiliu Militar Naţional Român. Republica Bănăţeană a încetat să existe două săptămâni mai târziu, pe 15 noiembrie, când trupele sârbe au intrat în Banat şi au instaurat administraţia provizorie sârbească. La 1 decembrie 1918, are loc adunarea de la Alba Iulia unde participă şi delegaţi români din Banat, care se pronunţă pentru unirea Banatului cu România. Trupele sârbe rămân în Banat, în urma dizolvării sfatului, determinând o intervenţie arbitrară a unor unităţi ale armatei franceze, ce sosesc la Timişoara, în februarie 1919. Armata sârbă rămâne în oraş până la 27 iulie 1919, fiind înlocuită de o administraţie românească, instaurată a doua zi, şi de sosirea trupelor româneşti, ce intră în oraşul pe de Bega, la 3 august 1919. Pe 4 august 1919, în urma unui asalt, armata română ajunge la Budapesta, forţându-l pe leaderul comunist Bela Kun să renunţe în toamna următoare la putere şi să fugă în Austria, acolo unde este capturat. În această zi, se încheie un tratat cu puterile aliate conform căruia Banatul intră în graniţele României Mari. Anul următor, la Conferinţa de Pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, Banatul este divizat, în ciuda unor stăruinţe, din partea şvabilor şi românilor, de a menţine vechile graniţe, între Dunăre, Tisa şi Mureş. Aproximativ două treimi din teritoriu îi revin României, o treime – Regatului Sărbo-Croato-Sloven, iar o mică parte intră în componenţa Ungariei. Republica Autonomă Bănăţeană poate fi privită ca un scop cu dublu înţeles; deşi nu a fost niciodată recunoscută, reprezenta o iniţiativă atât de contracţie instinctivă a Ungariei, ce a pierdut o mare parte a teritoriului avut pănă atunci, prin Tratatul de la Trianon, cât, totodată, Republica Autonomă Bănăţeană este un deziderat popular protecţionist, cu rolul de a menţine o integritate regională, de tipologie istorică.
surse: Ilieşiu, Nicolae Timişoara. Monografie istorică, Timişoara, 1943, reeditat de Editura Planetarium, Timişoara, 2006; Munteanu, Ioan, Banatul şi Marea Unire, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara 1992;Adevărul.ro; E-Patrimonium Timisiensis; Vestul.ro.Pozele aparţin: http://www.romanianmuseum.com/.
PDL ar trebui sa aibă ca siglă electorală mărul şi nu trandafirul, deaoarece este "este un fruct pentru toată lumea" şi un semn de sănătate, de deschidere şi de simpatie, a declarat europarlamentarul PDL Cristian Preda pentru cotidianul "Gândul".
Analiza de simboluri a domnului Preda e relativ conformă cu realitatea. Mă întreb dacă s-au efectuat sondaje, focus-grupuri, alte cercetări calitative-cantitative, cum or fi, să fie, în vederea stabilirii elementelor la care publicul reacţionează pozitiv. Până acum, PDL a apelat la perceptele favorabile din conştiinţa colectivă, un cumul al valorilor axiologice, religioase şi tradiţionale, precum cel al puterii reprezentative, definiţie a solidarităţii, democraţiei. Traian Băsescu a utilizat, pentru a avea drept receptor mai multe categorii socioprofesionale şi intelectuale, larg răspânditul concept de “om de familie”, apărând, în contrast cu contracandidaţii săi, fără costumul negru, semn al distincţiei, profesionalismului, răcelii - mai potrivit pentru un electorat intelectual, cu aşteptări pragmatice şi ridicate – într-o cămaşă în culori calde, motiv de căldură de stabilitate, afisând, deseori, mână stângă pe care poartă verghietă. Culoarea reprezentativă folosită până în momentul actual de PDL a fost portocaliu, adoptat iniţial de Partidul Democrat, şi simbol al luminii, bucuriei, căldurii, entuziasmului.
Reforma propusă de domnul Cristian Preda, potrivit unui post de pe blogul acestuia, trebuie să aducă în prim plan “mărul, care e simbol de egalitate şi deschidere (oricine are acces), de sănătate şi, prin extensie, de destindere şi bună dispoziţie”, ca substitut al trandafirului codaş al emblemei democrato-liberale, amintire a faptul ca partidul este, în esenţă, continuatorul istoric al FSN.
Ceea ce nu am găsit încă pe site-urile de ştiri, este o asemănare de care domul Preda, ca profesor doctor în ştiinte politice, este sigur conştient – mărul este deja folosit ca simbol de către partidul rusesc Yabloko. “Яблоко”, acronimul fondatorilor partidului de orientare democrată, Grigori Iavlinski, Iuri Boldîrev şi Vladimir Lukin, are semnificaţia de măr. Yabloko atinge în pragul electoral, fiind unul dintre partidele reprezentate în Dumă, însă, preşedintele Medvedev şi fostul preşedinte, actual premier, Putin fac parte din Partidul Rusiei Unite.
Aştept cu entuziasm studiile conform cărora populaţia răspunde pozitiv la simbolul mărului. Şi, totodată, aştept dovada conform căreia ideea propusă de europarlamentarul democrato-liberal nu este doar o fină critică academică vis-a-vis de propriul partid. Până atunci, îmi fac griji cu privire la culoarea potenţialului măr. Roşu? Până şi Albă ca Zăpada a avut probleme cu el. Totodată, roşu prinde bine în perspectiva furnicuţelor lui Geoană si Vanghelie, egalitariste, insignifiante, puternice doar împreună. Verde? Riscant să adopţi culoarea avangardistă şi tinerească a ecologiştilor, mai ales după rezultatele carismaticului Remus Cernea la scrutinul din noiembrie. Galbenul, culoare posibilă, e prea diluat... iar mere portocalii.. încă nu am văzut.
