Imaginea istorică a tatuajelor – sacralitate, identitate, anomie şi trend estetic

Tatuajele au devenit un fenomen socio-cultural inerent societăţii contemporane, ca o formă a expresivităţii comportamentului nonverbal, fără a mai depinde de o anumită apartenenţă la un grup sau de un rit specific anumitor culturi; altfel spus, după cum demonstrau în studiul lor Viren Swami şi Adrian Frunham, fenomenul de tatuare nu ţine cont de o anumită clasă socială, religie, origini culturală, educaţie, ci reprezintă în mod individual o tehnică de “body art”. Inţelegerea fenomenului, în ciuda faptului că acesta a trecut de pragul social în ceea ce priveşte consumatorii, ţine cont şi de valoarea istorică a tatuajului, de moştenirea culturală a acestuia.
Potrivit lui David Le Breton, autorul cărţii “Antropologia corpului şi modernitatea”, omul societăţii contemporane se raportează la propriu corp ca la un obiect asupra căruia îşi poate manifesta sentimentul de proprietate. Se creează, conform acestei păreri, o imagine duală asupra a ceea ce înseamnă corpul – dacă, din punct de vedere istoric, înaintaşii noştri se identificau prin ceea ce faţa şi corporalitatea în sine îi caracteriza la nivelul social, ca oglindă a existenţei în sine, modernitatea priveşte imaginea fizică personală ca un construct dual, ce poate acţiona sau nu conform voinţei (precum în cazul îmbolnăvirilor nedorite sau aspectului fizic nu potrivit voinţei unei persoane) şi referitor la care o persoană are accesul de a dispune după bunul plac.
Societatea actuală, contrar celei antice, nu tinde neapărat către spiritualitate, ci, mai degrabă, ca efect al marilor concentrări urbane, spre exprimarea unicităţii. De-a lungul istoriei, s-a observat, de exemplu, în cazul lucrărilor arheologice la artefactele egiptene, că mumiile prezintă urmele unor tatuaje. Potrivit interpretărilor simbolistice, acestea sunt semne ce aveau rostul de a acorda decedatului privilegii într-o viaţă următoare, după moarte. De asemenea, tatuaje au fost identificate şi în cadrul altor culturi, în bazinul Mării Mediteranee, Hawaii, Polinesia, Orientul Mijlociu, având acelaşi sens, de natură metafizică, de a proteja persoana purtătoare a semnului distictiv de anumite evenimente cu conotaţii negative – precum atingerea unei forţe necurate sau boli – ori de a facilita accesul către o altă viaţă după moarte.

La începutul secolului trecut şi, ulterior, la jumătatea lui, tatuajele erau specifice celor care luptau pe front, în general fiecare divizie având propriile însemne. Personajul de desene animate Felix Motanul (Felix the Cat) îşi are originea în însemnele excadrilei de aviaţie americane numărul 31, poreclită TomCatters, iar acesta a devenit un model proponderent de tatuaj pentru cei ce au activat, de-a lungul timpului, în cadrul acestei formaţii militare. Întoarcerea de pe front a soldaţiilor aduce, în cultura americană, o revitalizare a tatuajului ca semn distictiv al celor care au activat, în timp, în armată, dar devine, totodată, şi semn al grupurilor de camarazi formate acolo. Documentarul “Discovery”, “Outlaw Bikers”, în care este prezentată originea marilor cluburi ale motocicliştilor din Statele Unite ale Americii, arată modul în care a evoluat tehnica tatuajului în cadrul acestor bande; ulterior, cu precădere în anii 1960, tatuajul s-a dezvoltat ca comunicare non-verbală în cadrul mai multor culturi din SUA – hippie, rock, punk etc.
Observăm aşadar utilizarea tatuajelor din Antichitate, cu sensul de spiritualitate, de protecţie şi ajutor al persoanei purtătoare, până în modernitate, când, la începutul secolului al XX-lea, el devine o expresie a grupurilor mici, al grupurile etnice, profesionale; însă, odată cu apariţia culturii hippie, ceea ce numim, în prezent, “body art” se extinde acoperind arii mai largi ale societăţii, devenind o modalitate de exprimare, în special, la tineri.
Ne putem întreba de ce tatuajele, formă vizuală de reprezentare, au o răspândire foarte populară. Răspunsul dat de G. Simmel, din punct de vedere antropologic, se referă la primatul percepţiilor senzoriale; acesta vorbeşte despre informaţia conotativă dobândită cu ajutorul simţurilor. Potrivit lui Simmel, vizualul este un simţ deosebit din punct de vedere al duratei de percepere, fiind necesare chiar şi câteva secunde pentru a identifica un semn distinctiv şi pentru a forma o părere referitoare la un anumit itinerariu, doar dintr-o privire: “ochiul ne dă, în plus, durata existenţei sale, sedimentul trecutului sub formă substanţială a trăsăturilor sale, astfel încât să vedem, ca să spune aşa, succesiunea actelor din viaţa sa apărând în faţa noastră în acelaşi timp”. Putem găsi, aşadar, drept cauză a prezenţei deosebit de des întâlnire a tatuajelor modul în care acestea sunt percepute, de o rapiditate caracteristică simţului vederii. Georg Simmel îşi continuă teoria cu privire la comportamentele sociale în relaţie cu modalitatea în care acestea sunt percepute, vorbind despre marile aglomerări urbane, caracteristice timpurilor prezente. Astfel, potrivit lui, în cadrul oraşelor, datorită unei distanţe sociale mari, principalul mod în care oamenii se cunosc şi se recunosc este cel vizual, pentru că acesta nu necesită staţionarea în vederea desfăşurării unei maniere de abordare şi cunoaştere mai aprofundate; în acelaşi sens, David Le Breton consideră că “privirea a devenit simţul hegemonic al modernităţii”.
Problema pe care societatea şi-o adresează cu privire la persoanele ce poartă tatuaje este cea a incluziunii sociale – sunt sau nu indivizii tatuaţi marginali societăţii? Poartă ei o stigmă ca efect al schimbărilor fizice permanente pe care le-au adus asupra trupurilor lor? Termenul de stigmă este folosit pentru referirea la un atribut cu tentă discriminatorie; stigmatizarea apare exclusiv în cadrul unor relaţii. Caracteristicile ce stigmatizează sunt în opoziţie cu trăsăturile general întâlnite ale majorităţii. Stigmatizarea aparţine trăsăturilor de mentalitate, iar, ca atare, este reprodusă prin procedeele de socializare prezente, cu precădere, în mediul familial. Potrivit lui Goffman, stigmatizarea poate fi de mai multe tipuri, împărţind societatea în distincţii bine-rău, ce nu reprezintă valori absolute, ci practici axiologice generale. O primă diferenţă a discriminării este bazată pe diformităţi fizice; o a doua, pe slăbiciuni individuale ale caracterului – este general acceptat faptul că cei puternici îi vor domina pe cei cu voinţe slabe, trăsăturile negative, precum lipsa de onestitate, pasiunile considerate deviante, vor căpăta un complex de prejudecăţi ce vor marginaliza categoria de persoane ce le adoptă. Cele mai grav acuzate de conştiinţa colectivă sunt categoriile viciate, precum, drept exemplu, bolnavii psihic, condamnaţii la închisoare, adicţiile, homosexualitatea, alcoolismul, comportamentele politice radicale, sinucigaşii, chiar şi şomerii.
C.P. Jones consideră, în urma unor studii asupra artei tatuajelor în Europa şi America de Nord, că termenul “stigma(ta)” îşi are originea antică, de provenienţă grecească, tocmai în tatuaje, cuvântul transmiţându-se romanilor, iar, apoi, vocabularului contemporan, cu un sens mai amplu. Potrivit acestuia, elenii nu foloseau tatuaje, ele fiind un simbol de înaltă cinste şi decoraţie ale culturilor barbare. În 1769, exploratorul britanic James Cook scrie în memoriile sale despre termenul “tatau”, de provenienta din Polinezia, transformat în engleză în “tattoo” şi adoptat, apoi, de alte limbi şi civilizaţii, cu sensuri noi, deşi actul în sine, de a tatua, rămâne cel descris de James Cook în secolul al 18-lea.

În studiile sale antropologice, Jill A. Fisher consideră că, în prezent, tatuajul este o ocupaţie marginalizată, deşi cei ce se ocupă cu acest lucru sunt, în mare parte, profesionişti, şi lucrează în deplină siguranţă. Aceasta consideră că, în ciuda faptului că cei ce realizează tatuaje beneficiază de o pregătire ce le dă dreptul să desfăşoare această activitate şi deţin afaceri legale, societatea îi asociază unui context al mitului devianţei, datorită conotaţiilor recent atribuite în istorie de această practică, precum utilizarea tatuajelor de către grupurile deviante. Însă, aşa cum deja am menţionat, pe parcurs istoric, societatea s-a raportat diferit la arta tatuajului. De la simbolista metafizică antică, la percepţia onorifică, la delimitarea unor grupuri şi categorii profesionale şi ocupaţionale, în ultimii ani, tatuajele devin un trend asociat, deseori, cu exhibiţionismul; psihologii ce au efectuat studii privitoare la tulburarea dismorfică corporală, caracterizată drept preocuparea extremă vis-a-vis de un anumit defect fizic imaginar sau îngrijorarea exacerbată fată de un defect fizic minor, consideră că tatuajele pot fi o modalitate prin care o persoană vrea să atragă atenţia într-o anumită zonă a corpului pentru a distrage privirea de la un anumit defect fizic.

Trecând de zona patologiilor, aşa cum am menţionat deja, tatuajul îşi are originile contemporane în coportamentul armatei. Acest lucru a determinat, la nivelul opiniei publice, corelaţia dintre tatuaje şi război, violenţă, depravare, o asociere cu părţile societăţii privite depreciativ, implicit cu moartea. Toate aceste asocieri au dus la formarea preconcepţiei conform căreia tatuarea ca fenomen a adunat o sumă de trăsături negative. Practic, tatuajul în sine nu este perceput negativ, însă cei ce au revitalizat şi au popularizat aceasta manifestare de body art sunt exponenţii uni lumi percepute de americani ca negativă – războiul. Un alt aspect determinant în acest sens este dat şi de legătura cu arhaicul, tribalul, revenită în atenţia publicului datorită grupurilor care au adoptat această tehnică. Altfel spus, bandele de motociclişti, grupurile de rockeri, hippioţi au fost percepuţi ca nişte triburi, ca o revenire la barbarism, iar, implicit, tatuajul în sine a devenit expresie în concepţia publică a barbarismului. Tatuajul a devenit, aşadar, pentru aceste categorii, un mod de reprezentare a poziţiei acestor grupuri, o poziţie considerată a fi antisistemică şi asociată de catre sociologi, deseori, cu modalitatea creării unor subculturi ce-şi găseşte prin tatuare modul de a-şi expune personalitatea şi de a-şi expune problemele în faţa societăţii; astfel, modificările corpurilor pot fi de natură atât afectivă, cât şi o expresie alternativă a atitudinilor vis-a-vis de tehnologie, sexualitate, plăcere, apartenenţă la un grup, spiritualitate sau estetică. Dacă, în primă instanţă, m-am referit la corelaţiile simbolistice şi de sens ale tatuajelor, trebuie reflectat şi asupra tendinţei opiniei publice de a generaliza şi de include indivizii într-o serie de tipologii preexistente. Altfel spus, acest argument nu apelează la ceea ce transmit grupurile respective analizate, ci la ceea ce reprezintă ele în faţa societăţii. Aşa cum am menţionat, la jumătatea secolului trecut, tatuajul devenise o expresie a anumitor grupuri, care, prin ceea ce făceau reprezentau opusul legalităţii sau normalitătii. Elemente precum răufăcător, libertinaj sexual, abuz de alcool au ajuns, astfel, prin intermediul grupurilor, să îi definească în faţa publicului pe cei ce au tatuaje. De altfel, studiul deja citat – “Perceptions of women with tattoos”, in Body Image 4 , 2007, aparţinând lui Viren Swami şi Adrian Frunham, încearca o analiză asupra percepţiei tinerilor cu privire la femeile cu tatuaje în funcţie de atitudinile negative; astfel, într-un studiu din 2004 din Statele Unite ale Americii se arată că atât femeile, cât şi barbăţii cu studii medii din America de Nord au atitudini negative faţă de femeile tatuate, iar mărimea tatuajului este direct proporţională cu atitudinea indivizilor, de orientare negativă, vis-a-vis de persoana ce poartă respectivul simbol.

Antropologul Ivan Varga încearcă să definească comportamentul faţă de propriul corp în ceea ce numeşte “hipermodernitate”: societatea ce a ajuns la un stadiu de dezvoltare a tehnologiei până la nivelul la care aceasta devine intruzivă şi manipulativă în ceea ce priveşte corporalitatea umană – vindecarea bolilor, reproducere, modificări fizice cosmetice. Astfel, plecând de la contextul post-modernist, Ivan Varga accentuează condiţiile tehnologice ce distorsionează o realitate de facto a corporalităţii umane, ce, folosindu-se de progresul tehnologic, îşi permite creearea unei realităţi virtuale, ce se împotriveşte cursului firesc al aspectului trupului de-a lungul vieţii, în scopul obţinerii unei iluzii, aparenţe nenaturale pentru a obţine o imagine dorită, în contextul social. Asociat contextului actual, al erei globalizării şi al pieţei economice libere, tatuajul este furnizat consumatorilor drept un schimb de servicii. Astfel, pentru Durkheim, corpul reprezintă un sit al clasificărilor sociale prin practici al căror efecte fizice le poartă, precum circumcizia, producerea de cicatrici, tatuaje sau piercing-uri, asociate cu sexul, naşterea, sexualitatea sau ritualuri de trece. Aşadar, prin crearea unor astfel de semne distinctive, ce rămân peste timp, având o durată de viaţă egală cu cea a individului ce le poartă, se formează o identitate şi se afirmă o solidaritate între membrii acesteia. Totodată, fiind disponibil, aşa cum am menţionat, drept schimb de servicii, tatuajul a devenit o practică comercială disponibilă oricărui doritor de a-şi imprima corpul cu un simbol conform propriei alegeri. Astfel, cea mai recentă abordare vis-a-vis de tatuaje este cea a unui trend estetic. Persoanele tatuate nu mai aparţin cu preeminenţă unui grup bine structurat, ci sunt individualităţi ce încearcă să se folosească de body language pentru a-şi exprima personalitatea, încercând să fie unice la nivelul aglomerărilor sociale. Potrivit unor studii, citate de către Judith Greif, Walter Hewitt şi Myrna L. Armstrong, efectuate la nivelul Statelor Unite, în universităţi, în 1997, conţinând 87 de itemi referitori la auto-raportare, ce au primit ca feedback 828 de chestionare valide, 53% dintre studenţii tatuaţi consideră ca tatuajele sunt o marcă a auto-exprimării, iar 17% cred că prin această practică se simt mai bine la nivel psihic, considerându-se unici.

Putem concluziona, astfel, că ne aflăm într-un continuu mod de schimbare a raportării societăţii vis-a-vis de practici predefinite. Am putut vedea cum, de-a lungul timpului, opinia publică s-a raportat diferit vis-a-vis de ceea ce numim, în prezent, “arta tatuării”, trecând prin accepţiunea antică a sacralităţii simbolistice în ataşament faţă de o lume metafizică, către crearea unei identităţi socio-profesionale şi ocupaţionale, urmând pervertiri ale constructului reprezentat de tatuaj cu precădere în a doua parte a secolului al XX-lea, de la structura definitorie identitara a unor grupuri anomice – precum deţinuţi, delicvenţi – la o percepţie post-modernistă influenţată de era tehnologică şi “hipermodernistă”, precum este ea numită de Ivan Varga, a unui estetism tehnologic, menit, mai degrabă diferit de sensul simbolistic, să dea un plus de satisfacţie nivelului psihic individual, prin sentimentul de unicitate şi auto-mulţumire al persoanelor tatuate. Aşadar, observăm că, la nivelul momentului actual, tatuarea devine o practică comercială cu înclinaţii artistice, ce ţine de modelare şi creaţie, în vederea satisfacerii nevoilor de exprimare a fiecărui individ în parte, fie că acesta este membru al unui grup căruia simte nevoia de a îi manifesta apartenenţă, fie că se doreşte liber şi unic, conform propriei conştiinţe, în ceea ce s-ar numi o nouă formă de exprimare a hedonismului.

Bibliografie
• Atkinson Michael, Straightedge Bodies and Civilizing Processes, în Body Society 2006; 12; 69, Sage Publication
• Crossley, Nick, Mapping Reflexive Body Techniques: On Body Modification and Maintenance, în Body & Society, Vol. 11, No. 1, 1-35 (2005), Sage Publications
• Documentarul Outlaw Bikers, Discovery Channel şi History Channel, seria 1, ep. 1, 2008
• Fisher, Jill A., Tattooing the Body, Marking Culture, în Body Society 2002; 8; 91, Sage Publications
• Goffman, Erving, Stigma, Editura Pinguin, London, 1963
• Judith Greif, Walter Hewitt and Myrna L. Armstrong, Tattooing and Body Piercing: Body Art Practices Among College Students, în Clinical Nursing Research Clin Nurs Res 1999; 8; 368, Sage Publication
• Langman, Lauren, Culture, Identity and Hegemony: The Body in a Global Age, în Current Sociology 2003; 51; 223, Sage Publication
• Jones, C.P. (2000) ‘Stigma and Tattoo’, în J. Caplan (ed.) Written on the Body: The Tattoo in European and American History. Princeton, NJ: Princeton University Press
• Le Breton, David, Antropologia corpului şi modernitatea, Editura Amarcod, Timişoara, 2002
• Pitts, Victoria, Body Modification, Self-Mutilation and Agency in Media Accounts of a Subculture, în Body Society 1999; 5; 291, Sage Publication
• Plăiaşu, Ciprian, Felix Motanul, de la animaţie la avioane, în Historia, nr. 97, ianuarie 2010
• Turner, Brian, The Possibility of Primitiveness: Towards a Sociology of Body Marks in Cool Societies, în Body Society 1999; 5; 39
• Simmel, Georg, Essai sur la sociologie des sens, în Sociologie et epistemologie, PUF, 1981
• Varga, Ivan, The Body - The New Sacred? The Body in Hypermodernity, în Current Sociology 2005; 53; 209, Sage Publication
• Veale, David, Advances in a cognitive behavioural model of body dysmorphic disorder, în Elsevier, Received 19 June 2003; received in revised form 14 July 2003; accepted 17 July 2003
• Viren Swami şi Adrian Furnham, Unattractive, promiscuous and heavy drinkers: Perceptions of women with tattoos, în ScienceDirect, Received 26 February 2007; received in revised form 12 June 2007; accepted 13 June 2007

Văcăreşti: drumul de la Mânăstirea lui Mavrocordat către un teren viran

În 1988, Nicolae Ceauşescu a dispus demolarea cartierului Văcăreşti. Terenurile locuitorilor au fost preluate de stat abuziv, în baza Decretului. nr. 143/30.05.1988. Acesta nu a fost semnat de Nicolae Ceauşescu, astfel că nu reprezintă o expropriere şi este lipsit de efectele juridice. În urma demolărilor, pe acest loc s-a amenajat Lacul Văcăreşti, ce nu a fost finalizat, lucrările fiind abandonate după 1989. În 1990, terenul a fost revendicat de foştii proprietari, însă procesul celor aproximativ 180 de hectare nu s-a încheiat până în prezent.

“Văcăreşti” este o denumire controversată; unii susţin că actualul lac nefinalizat a aparţinut, în trecut, familiei boierilor Văcăreşti; conform altor păreri, numele nu are legătură cu familia, ci cu creşterea vitelor, ocupaţie a zonei; o a treia varianta ar fi că acesta vine de la plata în capete datorată de către crescătorii de animale, numită “văcăritul”.

Construcţia Mânăstirii Văcăreşti a fost începută 1716, de către Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot al Ţării Româneşti. În 1730, acesta moare de ciumă şi este înmormântat în biserica pe care o ctitorise. Fiul său, Constantin, devine domn şi continuă construcţia lăcaşului de cult, oferindu-i, în 1736, paraclisul şi lărgind domeniul ce atinge aproximativ 18.000 metri pătraţi. În anul 1848, incinta s-a transformat în spaţiu de detenţie pentru revoluţionari. De la 1864, mânăstirea devine închisoare de stat, ctitoria decăzând. De-a lungul timpului, aici au fost închise personalităţi, precum Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Corneliu Zelea Codreanu.

Deşi, în 1973, se anunţă faptul că închisoarea va fi dezafectată şi mânăstirea va intra într-un proces de reabilitare, condus de arhitecta Liana Bilciurescu, la sfârşitul anului 1984, Nicolae Ceauşescu, aflat în vizita în zonă, decide să construiască pe amplasamentul lăcaşului de cult un tribunal. Mânăstirea Văcăreşti este însă demolată în 1986, odată cu cartierul omonim, pentru a se construi un complex tipic epocii socialiste, ce trebuia să definească conceptul Omului Nou: o sală de sport cu 12.000 de locuri şi un ansamblu sportiv.

Terenul Lacului Văcăreşti a rămas abandonat, dat fiind faptul că există interese atât din partea foştilor proprietari, cât şi a autorităţilor şi unor firme imobiliare. Ca atare, în timpul mandatului de ministru al mediului deţinut de către Petru Lificiu, s-a emis Hotărârea de Guvern nr. 855/2002. Prin acte oficiale, în ciuda împotrivirii secretarului de stat de la Ministerul Finanţelor, Gheorghe Ghergina, terenul Lacului este concesionat omului de afacere australian de origine libaneză, Tony Mikael, cu acordul ministrului de Finanţe, Mihai Tănăsescu. Potrivit contractului de concesionare, în termen de 36 de luni, urma să se construiască aici un cartier rezidenţial de vile. Cartierul nu a fost construit; pe de o parte, pentru că firma condusă de australianul Tony Mikael, Royal Romanian Corporation, nu deţinea fondurile suficiente, pe de altă parte, pentru că era mai convenabil pentru aceasta să păstreze în îngrijire locul. Unii dintre foşti proprietari au renunţat la procese, acceptând oferta primarului de sector, Vasile Mihalache, de a primi terenuri în apropierea liniei de Centură; alţii au intentat procese la Strasbourg, câţiva şi-au primit, în justiţie drepturile asupra proprietăţilor, însă, împropietăriţii au acuzat probleme din partea autorităţilor române în ceea ce priveşte procedurile de intabulare şi cadastru.

În prezent, zona constituie un pericol public, fiind locul preferat atât al furturilor, cât şi a unor crime mai grave. În perimetrul lacului, mai multe familii şi-au construit, ilegal, barăci, pe care Primăria Sectorului 4 le desfiinţează periodic, fără niciun rezultat definitiv.

surse: crestinortodox.ro, Financiarul, hotnews.ro, miculparis.ro, vacaresti.ro

Alianţa PNL – PC: un hibrid confuz

Alianţa PNL – PC va fi înscrisă, marţi, la tribunal, după ce astăzi, luni, PNL a votat cu 4 voturi împotrivă şi o abţinere, consensul politic cu conservatorii. De notat faptul că voturile împotrivă vin de la Călin Popescu Tăriceanu, Ludovic Orban, Adriana Săftoiu şi Varujan Vosganian.
"Am semnat acest protocol fără nicio reţinere, în ciuda asediului propagandistic dezlănţuit de la aflarea veştii despre aceasta alianţă. E important sa am conştiinţa clară - şi o am - a faptului că, făcând această alianţă, nu încalc cu nimic principiile PNL şi pe ale mele", a declarat Crin Antonescu, preşedintele PNL.
Pentru a se alia cu liberalii, conservatorii au fost nevoiţi să renunţe la colaborarea politică cu PSD, ce data din 2004, pe când conservatorii nu-şi descoperiseră încă adevărata vocaţie şi se numeau umanişti. Preşedintele social-democrat, Victor Ponta, considera zilele trecute hibridul liberal-conservator drept o “cristalizare ideologică binevenită” amintind faptul ca PSD este dispus să se alăture forţelor de opoziţie pe termen lung: "PSD va milita pentru o alianţă pe termen nu lung, nu doar pentru un an doi, ci pe 7-8 ani, astfel încât oamenii să ştie că există un proiect de salvare a României care va fi construit de PSD împreună cu PNL", a declarat Ponta, contrazicându-se singur când vine vorba de vocaţii şi ideologii politice.
Partidul Conservator a fost înfiinţat în 2005, prin schimbarea numelului Partidului Umanist Român, înfiinţat în 1991. PC nu are nicio legătură istorică cu niciun partid de sorginte conservatoare din perioada premergătoare comunismului. Potrivit propriului site, conservatorii consideră că împărtăşesc şi promovează: “valorile şi principiile democratice validate în timp; pe de o parte, libertatea, proprietatea, toleranţa, responsabilitatea, egalitatea de şanse, solidaritatea, (...) iar pe de altă parte, suveranitatea, separaţia puterilor, piaţa liberă, statul de drept (...)”.




În 2008, la alegerile locale, PC a obţinut, în ceea ce priveşte consilierii locali, 1.398 de mandate, dintr-un total de 40.294 – cca. 3,4%, şi 16 consilieri judeţeni dintr-un total de 1.393 – cca. 1,14%.
Potrivit unui studiu recent, realizat de către CCSB, în perioada 7-10 noiembrie 2010, pe un eşantion de 918 de persoane, Crin Antonescu ar obţine 34% dintre voturile românilor, urmat de Victor Ponta – 24% şi de C.V. Tudor – 12%. Acelaşi sondaj indică faptul că PSD-PC ar fi obţinut în algeri 37%, PNL – 27%, PDL – 17%, UDMR – 5%, iar PRM s-ar afla sub pragul de 5%.
Astfel, ce câştigă PNL din această alianţă cu un partid ce nu ar putea trece nici pragul electoral? Singurul aport major, cu efect imediat, adus de către PC este imperiul mediatic deţinut de Dan Voiculescu, preşedintele fondator al partidului – Intact. Acesta însă a lipsit de la semnarea protocolului de alianţă între cele două partide, încercând, cel mai probabil, să reducă vocea mass-media cu privire la asocierea liberalilor cu Antenele. Se mai vehiculează şi varianta constituirii unei coaliţii de mai largi proporţii între liberali-conservatori-social democraţi pentru a contrabalansa polul de forţe PDL-UNPR şi a duce la dispariţia liberal democraţiilor. În vederea realizării acestui gen de deziderat, aşa cum ne obişnuieşte politica românească mai mult decât oricare, se joacă o piesă în mai multe acte, sacadată, fiecare cu conţinut propriu. Astfel, deşi aclamă substratul ideologic al Alianţei Creştin Democrate, PSD doreşte să colaboreze îndeaproape. Totodată, deşi aflaţi la limita sau sub pragul electoral, conservatorii sunt o bună achiziţie pentru liberali pentru beneficiile de altă natură pe care le pot aduce, precum simpatia trustului Intact; Dan Voiculescu nu doreşte să se asocieze cu mişcările scenei politice. Câteva lucruri rămân însă clare. PDL, sub denumirea actuală sau alta ori prin simpla realocare a actualilor săi membri către o nouă facţiune politică, va continua să existe, ba chiar să conducă, iar UDMR va rămâne, cu acelaşi scor de 6-7%, un partid mereu la guvernare, indiferent cum îi spune alianţei-colaborării-uniunii-convenţiei ce deţine zarurile.

surse: Evenimentul Zilei, exclusivenews.ro, Partidul Conservator, Realitatea.net, Revista 22

Dosar Transnistria: Problematica recentă şi ideologică din cadrul Republicii Moldova (1)

O problema fundamentală pe care o aminteşte profesorul Dan Dungaciu în cartea sa, Moldova ante portas, referindu-se la crizele identitare ale populaţiei cuprinse în prezent între graniţele Republicii Moldova, este aceea a diferenţei dintre etnos şi demos, localizând epicentrul acestei confuzii în dosarul transnistrean: ”Cât de eficace a fost tentativa elitelor politice – în acelaşi timp şi elite economice! – de la Tiraspol de a transforma demosul transnistrean într-un veritabil etnos? Căci tentative au fost şi sunt în continuare cu efecte indiscutabile, chiar daca dificil de evaluat - din acest punct de vedere, sitagma “conflict îngheţat” induce confuzii grave”.
Ne oprim aşadar, în demersul de a găsi răspunsuri în direcţia lămuririi naturii populaţiei moldoveneşti de peste Prut din punct de vedere sociologic-antropologic, în faţa unor terminologii de profil, precum “etnos”, “demos” sau “conflict îngheţat”. Analizând aceste orizonturi, conform literaturii de profil, sperăm în stabilirea unei numinologii stiinţifice a realităţii de fapt, prezentă astăzi în graniţele moldoveneşti.
Etnosul combină proprietăţi subiective şi obiective, cele din urmă aducând noţiunea intr-un cadrul real, nu imaginativ, conform unei conştiinţe generale împământenite populaţiei unui anumit teritoriu. Totodată, etnosul este cel ce reprezintă o unitate dialectică contradictorie, ce integrează şi diferenţiază proprietăţi sociologice. Termenul poate fi privit cu o conotaţie generală ce îi oferă semnificaţia de grup uman ce s-a dezvoltat din perspectivă istorică, cu un set comun de moşteniri culturale, ce include aşadar şi limba, trăsături fizice, dar şi sentimentul apartenenţei la un colectiv şi al distanţării faţă de altele, in virtutea unui nume auto-declarat în faţa altor etnii. Din perspectivă socială şi politică, acelaşi construct se defineşte prin legătura dintre comunitatea umană localizată geografic în mod compact şi caracterizată de o autoritate politică singulară ce determină un climat economic şi social cu stabilitate.
Demos este termenul grecesc ce s-ar putea traduce prin “sat”, fiind cea mai mica unitate administrativă ateniană; tinerii în vârstă de 18 ani aveau obligaţia de a se prezenta oficialilor demosului sau demei pentru a demonstra faptul că nu aparţin categoriei sclavilor, că părinţii lor sunt atenieni şi că au vârsta pe care o proclamă, pentru a fi înscrişi în lista Adunării. De la această rădăcină semantică, demos/deme s-a instituit, în timpuri moderne, conceptul “democraţiei”, cu înţelesul general de putere a poporului. Această accepţiune a democraţiei este desfiinţată însă de Karl Popper, prin revendicările morale pe care aceasta le impune. Karl Popper este un aspru critic al lui Platon (să ne amintim de primul volum al Societăţii Deschise, Vraja lui Platon) şi pune probleme ale autorităţii: cine trebuie să conducă şi cine trebuie să exercite puterea dominantă. Facem aşadar o paralelă a conceptului de “demos” cu cel al cadrului politic; demosul reprezintă, din punctul de vedere al sociologului Anthony Giddens, sinonimia cu termenul de “popor”. Acesta oferă însă mai multe persective ale poporului – o castă aparte a societăţii (precum oamenii de un anumit statut social, evidenţiat prin proprietaţi, venit, educaţie, rasă, etnie considerată superioară ca prejudecată) sau populaţia unei organizări politico-administrative, supuse unei autorităţi centrale unice.
Privind în urma acestor precizări, ne putem întreba la apartenenţa căruia dintre concepte aderă, în prezent, populaţia Republicii Moldova. Este vorba de o populaţie construită în accepţiunea naturală a evoluţiilor comunităţilor în cadrul unor surse de legitimitate şi autoritate sau ne aflăm în faţa unui model artificial în care politicul guvernează consistenţa comunităţilor locale? Putem remarca, în cazul Transnistriei, un epicentru al mişcărilor populaţiei moldoveneşti, un focar al conflictelor etnice ale republicii de peste Prut ce influenţează modalitatea în care Republica Moldova este percepută pe scena internaţională.
Dosarul transnistrean este catalogat drept conflict îngheţat. Neil Brennan, şef-adjunct al Misiunii OSCE în Moldova, în cadrul seminarului cu genericul “Conflictele îngheţate în Europa – dimensiunea securităţii democratice: cazul Transnistriei”, recunoaşte faptul că incidentele cu deznodamânt violent dintre etniile ce populează Transnistria caracterizează un conflict îngheţat. Potrivit acestuia, dinamicile ce ar trebui, în sens logic să remedieze situaţia ar fi cele pe calea oportunităţii soluţionării imediate, a acceptării consensului de către toate părţile implicate, armonizării cu legislaţia internaţională în contextul în care societatea mondială şi-ar asuma datoria susţinerii unei reunificări a populaţiei moldoveneşti şi reintegrării acesteia pe scena globală, şi, totodată, pentru ca demersurile exterioare să reuşească, statul moldovenesc trebuie sa dea dovadă de viabilitate în dorinţa emancipării.
În cadrul populaţiei transnistrene, ce însumează 550.000 de locuitori, potrivit recensământului autorităţilor separatiste din 2004, formate din trei grupuri etnice: ruşi, ucrainieni şi moldoveni, cauzele conflictului interetnic sunt reprezentate de temerile minorităţilor ucraineană şi rusă de a fi de-rusificate, prin trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin şi impunerea unei reforme culturale ce va reduce influenţa Rusiei. Astfel, problemele semnalate cu precădere în Transnistria, influenţează politica naţională a Republicii Moldova, creând un haos administrativ şi politic, prin chestiuni precum confuzia lingvistică, criza şcolilor sau problema critică a influenţei asupra suveranităţii statului.
Cu ceea ce avem de a face în Transnistria este “conflictul etnic”; în mod teoretic, acesta este cauzat de existenţa unei naţiuni dominante în stat şi a unor naţiuni sau naţionalităţi minoritare în cadrul cărora apare sentimentul oprimării politice sau al dezavantajării economice. Apar cu acest prilej sentimente precum xenofobia, caracteristică popoarelor ce trăiesc în izolare, definită prin fobia faţă de străini, vizibilă, de exemplu, în cazul ţărilor ce se confruntă cu valuri de imigranţi veniţi la muncă – Italia, sau rasismul, conform căruia o rasă este superioară alteia pe baza unor criterii de natură antropologică, cum ar fi culoarea pielii, grupa sanguină, culoarea părului, religia, limba vorbită. Datoria asimilării şi integrării minorităţilor etnice depinde de politicile statale; însă, în perioada comunistă, politica insista asupra unei integrări forţate a minorităţilor naţionale ceea ce a facut ca acestea să intre într-un exod masiv; un exemplu ar fi cazul saşilor transilvăneni. Majoritatea conflictelor interetnice nu se vor desfăşura, deci, în efervescent, în perioada comunistă, ci după căderea acestui regim, când naţiunile şi naţionalităţile sunt libere la autodeterminare.
În noiembrie 2003, preşedintele Voronin a dorit semnarea memorandului Kozak, propus Republicii Moldova de către Rusia, ce consta în federalizarea teritoriului basarabean pe baza a două subiecte, Transnistria şi Găgăuzia, plus teritoriul federal moldovenesc.
Planurile de soluţionare a conflictului transnistrean au eşuat, în mare măsură, datorită dilemelor discursului identitar din Republica Moldova. Obiectul acţiunilor statale ar trebui să fie cetăţeanul moldovean, din afara graniţelor sau din interiorul lor, deţinător al paşaportului ce determină apartenenţa la Republica Moldova. Însă, în cazul acestei ţări, există probleme specifice, de natură cultural-identitară. În mare parte, diaspora moldovenească este formată din persoane ce locuiesc în România. Legile cetăţeniei româneşti doresc conferirea statutului de cetăţean al României, oricărei persoane ce poate demonstra că are predecesori născuţi pe teritoriul său. Ori, ţinând cont că Republica Moldova a aparţinut ţării noastre până la Pactul Ribbentrop Molotov, toate persoanele născute în Basarabia înaintea acestui act sunt cetăţeni români. Pe de altă parte, în dorinţa de a forma din limba moldovenească şi din istoria de stat repere identitare ce să definească nu doar etnosul moldovenesc, cât şi demosul, statul moldovenesc se confruntă cu minorităţi greu de integrat, precum cea vorbitoare de limbă rusă.


bibliografie:
BRUCAN, Silviu, Îndreptar-dicţionar de politologie, ed. Nemira, Bucureşti 1993
Christopher W. Blackwell, în “Evidence for Athenian Democracy,” in C.W. Blackwell, ed., Dēmos: Classical Athenian Democracy (A. Mahoney and R. Scaife, edd., The Stoa: a consortium for electronic publication in the humanities [www.stoa.org]) edition of January 24, 2003
Discursul lui Neil BRENNAN, Şef-adjunct al Misiunii OSCE în Moldova, în cadrul
seminarului cu genericul “Conflictele îngheţate în Europa – dimensiunea securităţii
democratice: cazul Transnistriei”,Vineri, 12 septembrie 2003
DUNGACIU, Dan, Moldova, ante portas, editura Tritonic, Bucureşti, 2006
DUNGACIU, Dan, “SRL sau dilemele discursului identitar în Republica Moldova” în Geopolitica, anul 6, nr. 26
GIDDENS, Anthony, Sociologia, editura All, Bucureşti, 2000
Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decembrie 1999, art. 10
POPPER, Karl, Lecţia acestui secol, editura Nemira, Bucureşti, 1998
SOCACIU, Carmen, “Conflicte <îngheţate> euroasiactice,” în Geopolitica, anul 6, nr. 28
VERDERY, Katherine, “Nationalism and National Sentiment in Post-Socialist Romania” in Slavic Reviews, vol. 52, no. 2 (summer 1993), The American Association for the Advancement of Slavic Studies
Yu. V. Bromley, în The British Journal of Sociology, Vol. 30, No. 3 (Sep., 1979), pp. 341-348, Published by: Blackwell Publishing on behalf of The London School of Economics and Political Science

Revoluţia din 1989: de la dramă, la produs comercial şi indiferenţă

Citeam, azi de dimineaţa, din întâmplare, un titlu din Libertatea – “O mamă al cărei băiat a murit la Revoluţie: "Aveţi grijă de libertatea cucerită de fiul meu", sub care drama unei femei rămase fără fiu, acum 21 de ani, a devenit un produs comercial melodramatic. În cadrul aceluiaşi articol, un puşti (!?) cu căştile pe urechi şi două fetişcane de 18-20 de ani se lăsau fotografiaţi cu zâmbet zeflemitor şi tineresc, declarând că, trecând pe la Universitate zilele acestea, au fost surprinşi de evenimentele ce comemorează Revoluţia, despre care nu ştiu mare lucru.

“(...)are 20 de ani şi spune că nu ştie prea multe lucruri despre Revoluţie. Oricum, este foarte dezamăgit de ce se întâmplă în ţara noastră şi ar schimba şi el ceva, aşa cum au făcut tinerii acum 21 de ani.”

Spre aducere aminte, spre pildă pentru învăţare de minte către generaţiile viitoare, imaginile din decembrie 1989 şi Imnul Golanilor:

Rrom sau ţigan?

În luna septembrie deputatul PDL Silviu Prigoană a elaborat o iniţiativă legislativă prin care propunea schimbarea denumirii oficiale a termenului „rrom” în „ţigan”, pentru care Guvernul trebuia să emită o opinie. Conform agenţie Mediafax, Executivul a fost de acord, la începutul acestei luni, cu schimbarea denumirii, bazându-se pe recomandările Academiei Române, precum şi pe faptul că acesta este termenul folosit în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene. Motivaţia acestei modificări a fost susţinută de Academia Română pe baza faptului că în multe ţări europene termenul ce defineşte această etnie are aceeaşi origine ca şi românescul „ţigani” şi este utilizat fără nicio restricţie, în franceză – „tsiganes”, „zingari” – în italiană, „tzigani” – în rusă şi poloneză, „cigany” – în maghiară, etc. Pe de altă parte, Ministerul Culturii, Agenţia Naţională pentru Rromi, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, mai multe ONG-uri şi reprezentanţi ei etniei s-au declarat împotriva acestei iniţiative, bazându-se pe faptul ca termenul de „ţigan” are o conotaţie peiorotivă în limba română şi că acest fapt poate duce la discriminarea membrilor acestei comunităţi. Marţi, 15 decembrie, Preşedintele României, Traian Băsescu, declara într-un interviu pentru Financial Times că nu va promulga proiectul de lege pentru schimbarea denumirii rromilor în „ţigani” considerând că acest proiect este o mare greşeală. Însă are cu adevărat termenul de „ţigan” o conotaţie peiorativă pe care ar putea să o confere etniei în cazul schimbării denumirii sau chiar etnia este cea care a dus la formarea unui sens peiorativ pentru acest termen?
Se presupune că numele de „ţigani” (zingari, tsigans, zigeuners, cigani, cikani în alte limbi) provine din grecescul athinganoi, (tradus: „a nu se atinge”), numele unei secte din Bizanţ care practica izolaţionismul, cu care aceştia au fost confundaţi. O etimologie mai probabilă a termenilor „ţigani“, „gypsy” şi „gitans” daţi acestui popor sunt derivate de la numele „Egipt” , „giptean”, în mai multe limbi europene, şi se bazează pe faptul că, în Evul Mediu, se presupunea că originea ţiganilor ar fi fost din Egipt. Se poate observa că, la origine, termenul de „ţigan” nu are o conotaţie negativă, însă cei mai mulţi din susţinătorii termenului de „rrom” consideră că denumirea de „ţigan” face referire la situaţia socială (robi,sclavi) a acestei etnii, de până în secolul XIX. Această situaţie nu este una singulară; în cazul României, denumirea etnolingvistică de român îşi are originea în arhaicul „rumân” care, conform istoricului Stelian Brezeanu în Romanitatea Orientală în Evul Mediu, semnifică condiţia de şerb (sclav,rob) în Ţara Românescă.
Denumirea de „rrom” a fost adoptată pe plan internaţional în aprilie 1971 la Londra în cadrul primului Congres Internaţional al Rromilor şi îşi are originea atât în propria limbă a etniei – cu sensul de „bărbat” (ca etnonim) – cât şi în sanscrită, unde înseamnă „stăpân”.
Se poate remarca că, în perioada contemporană, existenţa preconcepţiilor negative faţă de etnia rromă/ţigănească nu este determinată de denumirea acesteia, ci de comportamentele şi atitutinile pe care membrii aceastei comunităţi le au în societate. Psihologul canadian J.Philippe Rushton susţine, în „General mental ability in South Asians: Data from three Roma(Gypsy) communities in Serbia”, că lipsa integrării sociale a acestor comunităţi este determinată genetic prin existenţa unui coeficient mediu de inteligenţă (IQ mediu) la populaţia adultă de 70, mai redus decât media europeană de 100, fapt care stă la baza comportamentelor deviante ale multor membri din această etnie. Deşi teoria „inteligenţei rasiale” a psihologului canadian naşte multe controverse, este evident că situaţia romilor/ţiganilor în cadrul statelor europene şi nu numai se evidenţiază prin faptul că o mare parte a lor trăiesc în grupuri marginale, neintegrate social, cu o rată mare a infracţionalităţii şi criminalităţii şi cu multiple comportamente antisociale (reticienţă faţă de educaţie formală, de norme de igienă şi servicii sanitare, cerşit etc). Chiar Preşedintele Traian Băsescu a formulat o astfel de preconcepţie negativă în 2007, când, agasat de jurnalista Andreea Pană, s-a adresat acesteia cu apelativul de „ţigancă împuţită”. Aducându-ne aminte de acest scandal, putem înţelege astăzi reticenţa Preşedintelui de a promulga legea propusă, în prezent, de parlamentarul Prigoană.




În septembrie 2008, a avut loc sub patronajul Comisiei Europene prima Reuniune la Nivel Înalt privind Incluziunea Rromilor ce urmărea identifacarea de politici publice pentru integrarea lor. S-a concluzionat că, indiferent de etimologia folosită, „rromi”, „ţigani”, „gypsy”, etc., existenţa unor preconcepţii peiorative faţă această etnie este determintă de comportamentele antisociale ale unei părţi din cadrul membrilor ei şi nu de denumirea prin care sunt definiţi.
Pe de altă parte folosirea termenilor de „Roma” şi „Romani” (fonetic) respectiv „Rroma” şi „Rromani” (ortografic) a provocat în mai multe rânduri confuzie cu alte denumiri omonime. Existenţa unor conotaţii peiorative faţă de această etnie, precum şi posibilele confuzii au determinat mai multe ONG-uri să formuleze petiţii, atât în România cât şi la nivel european, ce urmăresc modificare termenului de „rromi” cu un altul. Spre exemplu iniţiativa „Roma or Romani are NOT Romanians or Romans – European Parliament to prohibit the name conflict”, de pe www.causes.com, ce are în prezent peste 12.000 de susţinători, pledează pentru prohibiţia termenilor de „Roma” şi „Romani” ce definesc etnia „Gypsy” şi limba acestora, întrucât există un conflict al denumirii cu oraşul Roma şi locuitorii acestuia din Italia, precum şi cu România (Romania în lb.engleză), român şi limba română (Romanian), şi propune ca Parlamentul European să îi definească pe „gypsy” cu denumirea de „Inrromis” unde sufixul IN să arate existenţa unei etnii internaţionale.
În concluzie, chiar dacă se va păstra titulatura de „rromi” sau va fi schimbată în „ţigani” sau chiar în „indo-rromi”, după cum propunea, în 2008, vicepreşedintele Organizaţiei Mondiale a Rromilor, Florin Cioabă, problemele sociale grave ale acestei etnii rămân aceleaşi şi, în lipsa unor soluţii pentru rezolvarea acestora, conotaţiile peiorative ale termenilor de „ţigan” şi, mai nou, „rrom”, vor fi preluate de orice denumire pe care o va adopta această comunitate.


surse: Comisia Europeană, Financial Times, Mediafax, Realitatea.net, România Liberă, tigan.ro,
BREZEANU, Stelian, Romanitatea Orientală în Evul Mediu, Editura All, Bucureşti, 1999
FRASER, Angus, Ţiganii, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998
J.Philippe Rushton, în „General mental ability in South Asians: Data from three Roma(Gypsy) communities in Serbia” (ScienceDirect 18.oct 2006)

Analiză: Diferenţe interculturale şi discriminare în ceea ce priveşte marginalizarea evreilor din România

Potrivit lui Vintilă Mihăilescu, există o conjunctură relaţionară între a ordona şi a categorisi; a categoriza presupune a dispune de o clasă şi de criterii pentru a decide apartenţa unui obiect la o anumită clasă, tipologie. În virtutea acestui proces cognitiv, există tendinţa de a ordona, în baza unui mod de gândire organicist, aristotelic, orice termen de conotaţie socială. Această activitate poate apărea la nivelul subconştientului sub forma unei gândiri simbolice, ce se leagă de alegeri culturale şi identitare.
Pentru ca între aceste clase, categorii, tipologii de clasificare să existe neînţelegi este nevoie de conştientizare atât a factorilor ce despart, formează limite între grupuri, cât şi de condiţii de discriminare. Andreas Wimmer introduce o teorie a unui proces-multinivel pentru a înţelege caracteristicile etniilor şi cum aceastea sunt generate şi transformate peste timp. Teoria presupune că limitele etnice sunt produsul unui cumul clasificatoriu şi actorilor dintr-un anumit câmp social. Wimmer defineşte etnicitatea, asemeni lui Weber, ca o modalitate de simţire intrinsecă, subiectivă, ce face individul să se simtă aparenent la un grup, în funcţie de credinţe, cultură împărtăşită şi moştenire comună. D. L. Horowitz consideră că, potrivit unei teorii generale a conflictelor etnice, motivele discordiei pleacă de la rolul modernizării în societate, ce implică interese economice – lupta pentru resurse – şi pluralismul cultural. Aceste trei simboluri sociale duc la tendinţe individualiste ce accentuează şi forţează asupra conceptelor de egalitate şi concurenţă.
După Primul Război Mondial, odată cu formarea României Mari, potrivit studiilor antropologice şi demografice, populaţia de etnie românească din cadrul României interbelice însuma aproximativ 70% din total. Efectele creării unui stat naţional legitim se contretizează prin implementarea unei administraţii româneşti, în efortul de a susţine statul de jure, defavorizând astfel etniile minoritare. Legitimarea naţionalistă a dus la ideea unui “spirit românesc”, promovată de către PNŢ, ce poate fi privită ca un extremism al autodeterminării. Totodată, profesorul Cuza, de la Iaşi, aduce în discutie concepte anti-semite, acuzând infuzia ebraică asupra purităţii creştine româneşti; în virtutea unor astfel de percepţii, Corneliu Zelea Codreanu îşi începe propaganda anti-iudaică. Aceste pretenţii naţionaliste, precum şi o serie de acţiuni menite să apere legitimitatea României ce îşi mărise considerabil atât populaţia, cât şi teritoriul, se desfăsoară în contextul ameninţării bolşevice, în criza europeană estică a opoziţiei dintre albi şi roşii. Datorită instabilităţii politice şi insucceselor de omogenizare a diferenţelor economice moştenite din regiunile ce alcătuiau în perioada imediat următoare a Primului Război Mondial, anii 1930 debutează cu nemulţumirea populară asupra programelor PNL şi PNŢ – partidele ce-şi împărţiseră succesiv autoritatea supra Guvernului – precum şi cu o simpatie efervescentă asupra mişcărilor extremiste fasciste, în trend cu restul Europei – Guvernul Mussolini din Italia, cel al lui Franco din Spania sau al lui Salazar din Portugalia.
Mişcarea fascistă din România este cea mai puternică din Europa de Est, fiind asociată cu imaginea lui Corneliu Zelea Codreanu. Acolit al Ligii Apărării Naţionale Creştine, Codreanu provoacă, în 1922, o mişcare studenţească împotriva programului liberal ce acorda cetăţenie română evreilor şi îl asasinează pe şeful poliţiei din Iaşi, ce maltratase câţiva adepţi ai profesorului Cuza. În România anilor 1920, crima nu era considerată crimă dacă nu era comisă în scop personal, iar crima comisă în scopul apărării intereselor populare, în opoziţie cu un guvern lipsit de popularitate, era un act eroic. Garda de Fier, condusă, în anii 1930, de către Corneliu Zelea Codreanu, întemeiată pe principii identitare – naţionaliste şi creştin-ortodoxe – împarte societatea, odată cu problemele sociale-economice şi politice ale perioadei interbelice, dar şi cu o multitudine de asasinate politice, în simpatizanţi şi opozanţi ai mişcării. Populaţia cea mai vulnerabilă la aceste clivaje sociale este cea minoritară, reprezentată cu precădere de către ţigani şi evrei.

În 1925, apare la Tipografia “Cultura Poporului”, din Bucureşti, “Atentatul jidănesc împotriva profesorului A.C. Cuza” cu titlul de comunicat; semnat de către profesorul doctor Corneliu Şumuleanu, preşedintele Regionalei Iaşi a Ligii Apărării Naţionale Creştine, documentul de doar 15 pagini, ce poarta antentul zvasticii naziste, invocă “o serie de atentate la fel, a căror coincidenţă dovedeşte că în dosul lor e un plan, o înţelegere comună, prin sinagogi, unde se ştie că jidanii pun la cale toate trebile lor”, făcând referire la o idee conspiraţionistă a premeditării unor atentate la valorile economice, politice şi morale ale societăţii, în favoarea evreilor. Această concepţie, a teoriei conspiraţioniste cu tendinţe francmasonice, se împământeneşte în conştiinţa generală ca stigmă: în momentul întălnirii cu un străin, aparenţele predispun la anticiparea unor atribute ce îi determină acestuia o anumită identitate socială. Atitudinile sociale vis-a-vis de o persoană stigmatizată vin în ideea conform căreia respectivul individ nu ar împărtăşi calităţile umane generale ale celorlaţi oameni, principiu în baza căruia acesta nu ar putea avea drepturi egale; ca atare, o persoană stigmatizată este victima discriminării, atât cognitive, precum şi de facto, prin limitarea formală sau informală, a accesului la resurse. Prin stigmatizare se construieşte o ideologie potrivit căreia se explică o relaţie de inferioritate şi un grad de periculozitate, marcând şi raţionalizând animozităţi, faţă de o persoană sau clasă socială.
Efectele conceptului de stigmatizare sunt, aşa cum am precizat, anumite seturi valorice cognive, ce ar putea fi partajate, în prejudecăţi sau atitudini, măsuri de acţiune sau taxonomii. Atentatul Jidănesc împotriva profesorului A.C. Cuza (Comunicat) foloseşte termenul de “jidănesc” – ca atribut adjectival format prin derivare de la substantivul “jidan”. Este oare corect politic termenul? Conotaţia pe care denumirea de “jidan” o poartă este asociată unui caracter impur, unei devianţe de la principiile axiologice generale, fapt pentru care se evită terminologia “evreu”, în lucrarea citată.
Ne putem întreba cum, în contextul unei Românii moderne, a unei evoluţii industriale şi economice a societăţii aniilor 1930, ce urmează crahului, categoria evreilor, cunoscută pentru un simţ antreprenorial de excepţie poate fi discriminată. Răspunsul vine atât prin filieră internă-românească, cât şi printr-o analiză a curentelor societăţii internaţioanle. Pe 14 septembrie 1940, România a fost proclamată, prin Decret Regal, Stat Naţional Legionar – mişcarea fiind singura organizaţie politică recunoscută. În perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, au fost promulgate aproximativ 20 de decrete-legi prin intermediul cărora populaţia de origine evreiască era scoasă din organizarea socială a naţiunii române. Prin intermediul acestor acte de natură juridică, marginalizarea evreilor capătă un caracter formal. Un exemplu al acestor documente este Decretul – Lege pentru trecerea proprietăţilor rurale evreeşti în patrimoniul Statului nr. 3810 din 17 noiembrie 1940, al cărui prin articol enunţă: “Evreii nu pot stăpâni, dobândi sau deţine proprietăţi rurale în România, sub niciun titlu şi în nicio calitate, precum proprietari, uzufructuari, asociaţi, administratori, etc.”. Naţionalizarea proprietăţilor în virtutea apartenenţei etnice reprezintă în mod clar discriminarea şi marginalizarea unei categorii formată în jurul unui percept etnic vis-a-vis de accesul la anumite resurse la care ceilalţi membri ai societăţii au şanse egale.
Intoleranţa etnică se traduce, în contextul anilor 1940, prin termeni precum, antisemitism, rasism, xenofobie, iudeo-masonerie sau iudeo-comunism. Potrivit percepţiei generale, cu formă de prejudecată, de la care a plecat legitimarea actelor emise sub tutelă regală, sintagma “iudeo-comunism” presupune dispoziţia iudeilor de a propaga idei comuniste, în special pentru “bolşevizărea de către evrei a Basarabiei şi Bucovinei”. De acest concept este legată şi tema conspiraţionistă francmasonică, conform căreia o organizaţie ocultă formată pe criterii etnice, tinde la o dominaţie mondială.
Astfel, prin intermediul unor percepte precum “iudeo-comunismul” ce ameninţa ordinea statală capitalistă, ori prin tema francmasonică, faţă de care societatea românească, aflată în contextul legitimării statului naţional interbelic, asociate unei instabilităţi politice naţionale şi europene, precum şi unor perioade de fluctuaţie economică, dezvoltă un sentiment repulsiv, se creează distincţia bine-rău asociată, prin stigmatizare, anumitor categorii etnice, din care se naşte rasismul. Sociologul Traian Herseni, implicat în activităţile Mişcării Legionare, susţinea postulatul unei “rase evreieşti”, făcând confuzii antropologice între rasă, neam şi etnie. Constantin Papanace, legionar, considera că: “Purificarea rasială a poporului românesc este o problemă de viaţă şi moarte”, ce trebuie rezolvată prin indiferent ce mijloace. Printre oamenii de cultură ai studiilor umaniste din perioada interbelică, susţinători ai dreptei naţionaliste, se numără, alături de Herseni, şi Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica.
În aceasta luptă identitară, între bine şi rău, pur şi impur, dusă în numele naţionalismului creştin şi determinării etnice, se creează, din punct de vedere antropologic două grupuri implicate în problematică: cel al aparteneţilor la ideile dreptei, extreme, legionari şi simpatizanţi, şi o repoziţionare a etnicităţii evreişti, ca raport la societatea românească. Primul grup, cel al legionarilor, îşi creează o identitate, pe care, cum deja am amintit, o legitimează în septembrie 1940. Pentru a vorbi despre o identitate este nevoie, potrivit lui Anthony Smith, de un intens sentiment de apartenenţă şi solidaritate. Acesta este menţinut în România interbelică prin naşterea unui întreg folclor legionar: de la uniforma verde, la cântece şi poezii – elemente de creaţie populară, educaţie, publicaţii de factură fascistă.
Probabil că problema evreiască ar fi evoluat într-un discurs public de amploare considerabilă şi în favoarea etnicilor iudaici în urma Celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu înfrângerea Germaniei Naziste, susţinătoare a mişcărilor fasciste europene, însă, instabilitatea politică şi rapida succesiune de regim – prin trecerea la comunism – au oprit libera exprimare pentru următoarele zeci de ani. Potrivit lui Katherine Verdery, în urma comunismului, regim represiv al oricăror forme de manifestare socială, populaţia ţărilor fostului lagăr sovietic este liberă la autodeterminare, proces de o lungă întindere în timp. Astfel, se poate explica, prin prisma unui regim totalitar, trecerea sub tăcere a unor teme preluate din discursul fascist interbelic, precum cea a deportării, în regimul comunist, ce a favorizat plecarea din ţară a etnicilor evrei, cunoscuţi ca buni antreprenori şi mari proprietari; de asemenea, postulatul lui Katherine Verdery legitimează o serie de revendicări apărute ulterior, precum reabilitarea imaginii evreişti şi formarea unui Memorial al Victimelor Holocaustului.

Corectitudinea politică cu privire la discursul vis-a-vis de evrei prinde noi dimensiuni în era post-comunistă; nerecunoaştere masacrelor etnicilor iudaici, în Europa interbelică şi în Cel de-al Doilea Război Mondial, şi a ideii de Holocaust pot atrage o percepţie negativă a societăţii.
Perioada post-comunistă continuă discursul ce menţionează discriminarea evreilor în perioada anilor 1920-1940, însă are un rol afectiv memorial, subiectul ne mai fiind de actualitate. Manifestările publice ale asociaţiilor evreieşti europene se rezumă, în mare parte, la revendicarea recunoşterii oficiale a existenţei unui fenomen antisemit. Minoritatea evreiască este recunoscută oficial în România, conform recensământului din 2002, fiind vorba de 5785 etnici evrei. Comunitatea Evreiască din România, pe site-ul oficial, prezintă scopurile şi modul de organizare al unei comisii de cercetare a victimelor Holocaustului. Subiectul discriminării evreilor nu mai este cuprins în discursul public cotidian. Ziarele perioadei interbelice ce îşi constituiau articolele în favoarea dezideratelor fasciste, precum “Buna Vestire” sau “Cuvântul”, au dispărut. Numele de “jidani” dat evreilor are o încărcătura peiorativă, fiind asociat, în special, cu modul de exprimare al administraţiei legionare. Putem considera faptul că liniştea stabilită pe plan internaţional cu privire la subiectul evreilor se datorează şi faptului că, în urma Celui de-al Doilea Război Mondial, în 1948, este întemeiat, pe scena internaţională, statul evreu, Israel, mulţi dintre etnicii iudei, preferând sau fiindu-le facilitată mutarea în cadrul noului stat. Considerentele economice şi culpa colectivă mondială din a doua jumătate a anilor 1940, după ce Germania Nazistă pierde războiul, pot fi interpretate ca context favorabil evreilor, într-o amplă dispută, pentru întemeierea statului Israel.
Am putea concluziona că, ceea ce s-a întâmplat cu etnicii evrei din România în perioada Mişcării Legionare şi a regimului Antonescu este o marginalizare forţată în cadrul ţării, prin contextele internaţionale ale dreptei extreme la care România a aderat; problemele sociale pe care ţara noastră dorea să le rezolve erau mai uşor de soluţionat, în prezenţa discriminării unei categorii general bogate, cu spirit antreprenorial, ce beneficia de o circulaţie a capitalului pe plan internaţional, în contextul afirmării şi legitimizării unui stat naţional suveran român şi prin asocierea cu puteri europene ce, prin afiliaţie la anumite seturi de gândire comună, puteau interveni ca garanţi ai apărării şi legitimării intereselor româneşti.
Prezentul, după o perioadă de cenzurare a liberăţilor – regimul comunist, nu conţine un discurs public aprins vis-a-vis de problema evreiască, însă subiectul rămâne deschis, fără o rezolvare concludentă.


Bibliografie
• CRAMPTOM, R.J., Eastern Europe in the Twentieth Century, ed. Routledge, New York, 1997
• GHIMPA, D. Nicolae, Petre Sârbulescu, Ioan C. Popescu, Nicolae Matei, Codul de Românizare, Editura Ziarul Universul, Bucureşti 1942
• GOFFMAN, Erving, Stigma, Penguin, London, 1963
• LYA, Benjamin, Dumitru Hîncu, Hary Kuller, Ioan Şerbănescu, 1941 Dureroasa fracturare a unei lungi convieţuiri, editura C.S.I.E.R., Bucureşti, 2001
• MIHĂILESCU, Vintilă, Fascinaţia diferenţei, editura Paideia, Bucureşti, 1999
• NAGY-TALAVERA, Nicholas M., The Green Shirts and Others: A History of Fascism in Hungary and Romania, Hoover Publication 85, Stanford, California, Stanford University Press, 1970
• SALAT, Levente, Multiculturalismul liberal, editura Polirom, Bucureşti, 2001
• SMITH, Anthony D., The Ethnic Origins of Nations, Blackwell Publishers, Malden, Massachusetts, USA, 1999
• ŞUMULEANU, Corneliu, Atentatul Jidănesc împotriva profesorului A.C. Cuza (Comunicat), Tipografia Cultura Poporului, Bucureşti, 1925
• VERDERY, Katherine, “Nationalism and National Sentiment in Post-Socialist Romania” in Slavic Reviews, vol. 52, no. 2 (summer 1993), The American Association for the Advancement of Slavic Studies, pp. 179-203
• WIMMER, Andreas, “The Making and Unmaking of Ethnic Boundaries: A Multilevel Process Theory”, în AJS Volume 113 Number 4 (January 2008): 970–1022
• Institutul Naţional de Statistică : http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol1/tabele/t40.pdf, site consultat la 22 mai 2010