Oameni, câini şi alte necuvântătoare

4 aprilie introduce o nouă celebrare, Ziua Internaţională a Animalelor fără Stăpân. Scopul declarat al organizaţiilor ce se ocupă cu protecţia animalelor este ca, în această zi, să se atragă atenţia asupra unui număr estimativ de 1 miliard de animale abandonate, de la câini şi pisici, la cai şi măgari. Site-ul destinat Zile Animalelor fără Stăpân menţionează că, în afara condiţiilor neadecvate în care aceste animale trăiesc, ele sunt, de multe ori, şi victime ale ostilităţilor din partea unor diverse persoane şi a autorităţilor. Pe 4 aprilie, se încurajează educaţia şi strângerea de fonduri în scopul protejării acestor animale.

În România, polemica asupra câinilor vagabonzi este veche. În 2001, pe când era primar al Capitalei, Traian Băsescu a luat deciza adunării câinilor comunitari pentru a îi eutanasia. Decizia aceasta a stârnit dezaprobarea atât în rândul mai multor organizaţii din ţară, cât şi a unora de nivel internaţional.

Potrivit ziarului Gândul, în Bucureşti sunt cel puţin 50.000 de câini comunitari, în 2010 ajungând la spital datorită acestora peste 10.000 de bucureşteni. Cei ce sunt atacaţi şi muşcaţi de aceste animale au nevoie de vaccin antirabic, administrat la Spitalul Matei Balş. Directorul ASPA, Robert Antonio Lorentz, a declarat că adăposturile municipalităţii sunt ocupate aproape în proporţie de 100% de câinii comunitari. Chiria adăpostului din Fundulea costa, lunar, aproximativ 8.000 de euro. Amenajarea unui nou adăpost la Mihăileşti va face instituţia să mai cheltuiască aproximativ 1 milion de euro. Totodată, pe lângă păstrarea specimenelor periculoase în adăposturi, ASPA investeşte în programul de sterilizare.

Recent, se vorbeşte despre Legea câinilor vagabonzi; aceasta a trecut de Comisia pentru Administraţie Publică şi Echilibru Ecologic din Camera Deputaţilor. Printe măsurile impuse se numără “înfiinţarea Registrului de evidenţă a tuturor câinilor din ţară, cei fără stăpân, cei cu stăpân şi cei cu regim special", potrivit Green-Report. Legea îi va obliga totodată pe stăpânii câinilor să-şi identifice animalele prin microcip-uri şi să nu le ţină în afara proprietăţii, să le sterilizeze şi să nu le abandoneze. Adopţia unui câine şi ulterioara părăsire a acestuia va deveni interzisă prin lege. Cel mai controversat subiect al actului legislativ se referă la eutanasierea unora dintre câinii ce se dovedesc a fi bolnavi incurabil, agresivi, periculoşi, animale de luptă sau atac lăsate în libertate. Legea, deşi pare raţională, şi obligă la responsabilitatea şi grija pe care tocmai festivităţi precum cea a zilei de 4 aprilie le proclamă, a fost momentan blocată. Mai multe asociaţii pentru protecţia drepturilor animalelor au protestat faţă de adoptarea actului. În 2006, un cetăţean japonez a fost muşcat de un câine maidanez, în Piaţa Victoriei, şi a murit datorită rănii, potrivit rezultatului autopsiei. Deşi a fost deschisă o anchetă, nimeni nu a putut fi acuzat pentru decesul bărbatului, neexistând o răspundere legală asupra unui animal cunoscut ca “Bosquito”, ce nu aparţinea nimănui. Povestea s-a repetat în 2011, când o femeie a ajuns în stare critică la spital, după ce a fost atacată de câini în curtea Administraţiei Domeniului Public Sector 5. Asupra identităţii femeii, stării sale de ebriate, motivaţiei pentru care se afla în curtea ADP, presa a speculat la fel de mult ca şi ONG-urile ce protejează drepturile animalelor. Femeia a decedat la spital, după mai multe intervenţii chirurgicale, datorită rănilor provocate de câini.

„Mi se pare nedemocratic ca un grup de oameni să decidă pentru o comunitate. Când spun un grup de oameni mă refer la iubitorii animalelor. Aleşii locali sunt cei care pot, prin lege, să stabilească politicile de dezvoltare locală, pentru că ei reprezintă vocea comunităţii (...) Am făcut un calcul şi am ajuns la suma de 34 de milioane de euro cheltuită anual pentru îngrijirea câinilor în adăposturi. Dacă am aplica eutanasierea s-ar ajunge la suma de 105 mii euro. Costul eutanasierii ar fi egal cu suma pe care Institutul Matei Balş o cheltuie cu tratarea oamenilor muşcaţi de câini”, a declarat Mihai Atănăsoaiei, prefectul Capitalei, una dintre cele mai puţin populare figuri dintre cele asociate legii mai sus evocate.

Şi, mă întreb, la ce foloseşte acest consum de energie, manifestare de forţe? Pe 7 martie, în timp ce Camera Deputaţilor dezbătea asupra Legii câinilor maidanezi, câteva zeci de persoane protestau multi-lingvistic în Parcul Izvor, între statuile mutate de Oprescu pentru construcţia parcării în/peste cimitirul descoperit în Piaţa Universităţii. Între manifestanţii cu afişe şi panouri în braţe, o femeie împărţea pliante de propagandă pentru un cult protestant, în lături, nişte doamne îşi ţineau căţeii de talie mică în braţe pentru a îi feri de maidanezii ce se jucau în rondul de lângă trecerea de pietoni, hârjonindu-se demonstrativ, de parcă ar fi ştiut, că drepturilor lor sunt aclamate cu entuziasm, într-o zi cu prea mult vânt pentru a sta în spaţiu deschis.

Asociaţii precum Cuţu-Cuţu nu acţionează în favoarea necuvântătoarelor, nefăcând decât să le prelungească şederea pe stradă, în condiţii de trai neadecvate, supuse intemperiilor şi agresiunii din partea diferitor persoane. Lipsa de responsabilitate generează monştri; până nu vom avea o legislaţie clară ce să pedepsească persoanele ce abandonează animalele de companie după ce s-au plictisit de ele sau au conştientizat că creşterea acestora presupune şi câteva părţi mai puţin plăcute, numărul de câini comunitari va continua să rămână mare.

Dacă un cal rănit irecuperabil se împuşcă, pentru a îi curma suferinţa, de ce un câine bolnav şi nevindecabil, nu ar trebui să aibă aceeaşi soartă? Compasiunea motivată prin grija faţă de necuvântătoare capătă, astfel, comportamente care tind să le chinuiască pe acestea.

Între timp, la fel ca la Revelioanele lui Vanghelie, unde românii îşi permit doar vedete străine care au ieşit din vizorul publicului din Occident, Brigitte Bardot îşi revocă gingăşia de odinioară pozând în protectoarea tuturor animalelor. Astfel, această doamnă, folosindu-se de un nume celebru pentru frumuseţea din tinereţe şi suferind de nebăgare în seamă datorată faptului că, din nefericire şi pentru toata lumea, aspectul fizic este perisabil, îşi exprimă dezaprobarea faţă de comportamentul barbar al românilor.

Şi, aşa cum spuneam, fără intenţia de propune din sadism eutanasierea câinilor, mă întreb cât va mai dura. Cât va mai dura până când deciziile vor corespunde analizei cost-beneficiu? sau până când autorităţile vor lua şi în România măsuri eficiente şi ferme...

Surse: adoptiicaini.ro, Click!, Gândul, Green-Report, Hotnews, realitatea.net, strayanimalsday.org, 9am.ro 

Lucrările din zona Berzei – Matache pentru Bulevardul Uranus

România – etern interbelică! ( III )

Banca Dacia Felix, Banca Internaţională a Religiilor şi, mai aproape de prezent, Banca Populară Română sunt unele dintre cele mai importante falimente bancare din ultimii 20 de ani. De departe, din acest tablou, se distinge însă cazul Bancorex. Fosta Bancă Română de Comerţ Exterior, înfiinţată în 1968, a avut, până în ’89, monopolul schimbului valutar şi al comerţului în monedă străină, motiv pentru care a fostconsiderată, în primii ani de după revoluţie, una din cele mai importante şi mai sigure instituţii bancare din ţară. Înciuda unei încrederi ridicate şi a unei perspective pozitive, faptevidenţiat şi în campaniile de marketing, Bancorex s-a prăbuşit ca urmare a unor nereguli provocate de imixtiunea politicului în activitatea administrativă. Astfel, deşi sloganul băncii era „Bancorex, o Bancă pentru Milieniul III ”, aceasta a fost lichidată în mileniul anterior (în 1999) şi a reprezentat cel mai răsunător faliment bancar al perioadei postdecembriste. De altfel, criza financiară, deficienţele sistemului bancar şi bancrudele sunt, probabil, evenimentele cu cel mai mare impact ale perioadei postcomuniste. Dacă, din fericire, criza financiară contemporană nu a falimentat bănci şi în România, marile falimentele bancare interbelices-au suprapus crahului din anii 1929-1933. Analizând comparativ, istoricul de bănci Ştefan Petre Kirson, afirma în urmă cu un an, în Ziarul Financiar, că, deşi cazul Bancorex este probabil mai cunoscut, cel mai mare şi mai important faliment bancar din România a fost prăbuşirea Băncii Marmorosch Blank & Co. în 1931.

Înfiinţată în 1848 de Iacob Marmorosch, banca a purtat iniţial denumirea de „Banque de Roumanie” şi a reprezentat una din primele case de bancă din ţară. Ulterior, în 1863, Iacob Marmorosch se asociază cu Mauriciu Blank iar denumirea băncii se schimbă în Marmorosch Blank. Încă de la început, banca s-a bucurat de o ascensiune puternică, fiind favorizată de existenţa unor relaţii apropiate între Marmorosch şi Iacob Lobel directorul sucursalei locale a Băncii Imperiale Otomane. Astfel, la data la care lua fiinţă Deutsche Bank AG, în prezent a treia bancă din lume şi prima din Europa continentală ca volum al activelor, Banca Marmorosch Blank avea deja un capital de 172 mii lei. Odată cu modernizarea statului român după războiul de independenţă, creşte şi importanţa băncii, aceasta fiind un important finanţator al proiectelor de utilitate publică. Până în 1882 (anul înfiinţării PostBank - în prezent, ING Group - locul 11 în lume) Marmorosch Blank participase cu capital financiar pentru realizarea mai multor proiecte feroviare, dintre care amintim tronsoanele Bucureşti – Predeal şi Barboşi – Galaţi.Ulterior, banca se orientează către finanţarea pentru reorganizare, extindere sau înfiinţare de unităţi industriale în ţară, exemple în acest sens fiind Fabrica de Ciment de la Brăila, Fabrica de Zahăr de la Chitila, Fabrica de Hârtie Scăeni sau Casa Goetz, al cărei capital a ajuns în 1888 la 8 milioane de franci. În paralel, Banca Marmorosch Blank se implică alături de Societatea Marsilieză de Ciment Sud în modernizarea Bucureştiului prin finanţarea lucrărilorde canalizare. Asemeni multor instituţii financiaredin prezent, şi Marmorosch Blank a dezvoltat servicii conexe. În 1897 (cu 12 ani înainte de apariţia AIG şi la doar 6 ani după Allianz), banca a înfiinţat Societatea de Asigurări „Generala”, al cărei capital a fost stabilit la 3 milioane de franci. Încă din 1889, afacerile băncii, devenite în 1874 Marmorosch Blank & Co. , au depăşit graniţele naţionale prin cooptarea ei în acţionariatul băncilor Darmstadter din Berlin şi Pester Ungarische Kommerzial Bank din Budapesta, fapt ce i-a adus recunoaştere internaţională. De altfel, în perioada în care Bank of America (considerată, în prezent, de cei mai mulţi drept cea mai mare bancă de peste ocean) se înfiinţa, Marmorosch Blank era una dintre cele mai importante instituţii financiare din Europa, acordând credite în valoare de 35 de milioane de franci oraşului Sofia şi punând bazele Băncii de Comerţ şi Depuneri de la Salonic. Apogeul Băncii Marmorosch Blank a fost atins în anii ′20, când aceasta a devenit cea mai puternică bancă comercială din România.

În 1923, a fost finalizată construcţia Palatului Băncii Marmorosch Blank de pe strada Doamnei nr.4, iar numărul de sucursale a ajuns la 29, din care patru activau în străinătate, la Paris, New York, Viena şi Istanbul. Totodată, banca controla circa 115 firme prin intermediul cărora desfăşura afaceri din SUA şi Marea Britanie până în China. De prăbuşirea băncii se leagă numele lui Aristide Blank, fiul lui Mauriciu. Acesta achiziţionase, în perioada 1924 – 1925, mai multe terenuri, în nordul Capitalei, pe care ulterior, cu sprijinul Uzinelor Comunale Bucureşti, începuse să le asaneze, însă venirea marelui crah financiar, în 1929, a declanşat şi în România o isterie a cererilor de restituire a depozitelor. În aceste condiţii, în octombrie 1931, Banca Marmorosch Blank & Co. a intrat în incapacitate de plată fiind declarată falimentară. Ulterior, Banca Naţională a României a intervenit puternic pentru salvarea băncii, a preluat o parte din debite şi i-a acordat acesteia concesiunea desfacerii tutunului şi sării. Ca urmare a acestor operaţiuni, Banca Marmorosch Blank a continuat să funcţioneze până în 1948, când a fost naţionalizată şi desfiinţată definitiv de autorităţile comuniste, punând astfel capăt existenţeide 100 de ani a instituţiei.

Ceea ce a rămas în prezent în urma celor mai mari două falimente bancare din istoria României sunt clădirile monumentale în care Marmorosch Blank, respectiv Bancorex şi-au avut sediul; prima, disputată de BNR şi compania imobiliară SC Doamnei Imobiliare SRL, fiind un important reper arhitectural, iar cea de a doua –un turn de sticlă stil modern, amplasat într-o zonă istorică, fiind în continuare o controversă arhitecturală.

->episodul I: Max Auschnitt şi Nicoale Malaxa

->episodul II: Scandalul Spirtul Negru şi "Afacerea Skoda"

Surse: Capital, EnciclopediaRomaniei, Financiarul, Ziarul Financiar, Forbes Global 2000 editia 2009

Banque Marmorosch Blank & Co Société Anonyme: 1848-1923 / ouvrage rédigé sous la dir. d'un comité présidé par I. Boamba, Bucarest, Cultura Nationala, 1924

România – etern interbelică! ( II )

Contrabanda, subiectul de prime time news al ultimei săptămâni, este un alt „obicei” local existent încă din perioada interbelică. Dacă, în ultimii ani principalul produs de contrabanda l-au reprezentat ţigările, de la scandalurile Ţigareta din anii ‘90 până la cazul recent de la Vama Siret, în perioada interbelică alcoolul a fost principalul produs contrafăcut. Un caz celebru al perioadei este „Afacerea Spirtul Negru din Maramureş” în care a fost implicat preşedintele sindicatului spirtului de la acea vreme, Mihail Cengesi. Ca şi în ziua de azi, în perioada interbelică producerea şi comercializarea alcoolului erau supuse unui sistem diferit de taxare (echivalentul accizelor din prezent), iar unii producători erau tentaţi să evite plata acestora. Scandalul „Spirtul Negru” a debutat la începutul anului 1930, când în urma unor controale, s-a descoperit o fabrică ilegală de spirt în Şimleul Silvaniei ce distribuia acest produs în mai multe judeţe din Nordul Ardealului. În urma anchetei demarate în acea perioada s-a descoperit că omul de afaceri Mihai Cengesi, în complicitate cu mai mulţi demnitari, constituise o reţea de comercializare clandestină a băuturilor spirtoase ce acţiona atât în România, cât şi în ţările vecine, Ungaria şi Cehoslovacia. În cele din urmă, Mihai Cengesi a fost arestat şi condamanat, împreună cu alţi membrii ai reţelei, la 8 ani de închisoare; ceea ce merită însă menţionat este că nici unul dintre demnitarii complici ai afaceristului nu a ajuns după gratii.

De departe cel mai răsunător caz de corupţie din perioada interbelică a fost „Afacerea Skoda” ce a avut implicaţii ulterioare majore, inclusiv căderea guvernului ţărănist al lui Alexandru Vaida-Voevod. După cum am menţionat în episodul trecut (cel referitor la cazul Auschnitt – Malaxa) armata română, după 1930, rămăsese în urmă la capitolul dotări şi tehnologie, motiv pentru care se impunea achiziţia de armament. Pe fondul conturării alianţelor regionale ale României, Înţelegerea Balcanică, cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, şi Mica Înţelegere (Mica Antantă) cu Iugoslavia şi Cehoslovacia, ţara noastră decide să ofere contracte pentru dotarea armatei uzinelor Skoda. Astfel, în anii 1922, 1927, 1929 şi 1930, s-au semnat mai multe contracte pentru livrare de armament cu producătorul cehoslovac, ultimul dintre acestea fiind şi cel care a stat la baza scandalului de presă.

„Afacerea Skoda” îşi are originea în noiembrie 1928, când conducerea Ministerului Apărării Naţionale l-a invitat pe directorul reprezentanţei Uzinelor Skoda la Bucureşti, polonezul Bruno Seletzki, să realizeze un studiu cu privire la modernizarea armamentului românesc. Raportul, realizat într-un timp foarte scurt, a fost însoţit de o ofertă din partea uzinelor cehoslovace, în mai 1929, pentru livrarea de armament; de altfel, se pare că Seletzki, venit la Bucureşti în 1922, contribuise şi în trecut la semnarea de contracte între statul român şi uzinele Skoda. Ca urmare a şedinţei autorităţilor române, în care a fost dezbătută această problemă, s-a decis, în primă instanţă, ca doar o parte din armament să provină de la Skoda, artileria grea urmând să fie livrată de uzinele Schneider din Franţa. Nemulţumit de decizie, Seletzki, fost ofiţer în armata austro-ungară în timpul primei conflagraţii mondiale, s-a folosit de mai mulţi cunoscuţi din acea perioadă pentru a oferi „atenţii” consistente mai multor reprezentanţi din Ministerul Apărării Naţionale în vederea favorizării uzinelor Skoda în faţa producătorului francez. Astfel, la 17 martie 1930, statul român parafează un contract cu uzinele Skoda prin care se achiţionează întreg echipamentul necesar armatei române, inclusiv tunurile şi obuzele, la un preţ de peste 5 miliarde de lei (o sumă imensă la acea dată), sub falsul pretext al unei economii de 60.000 de dolari faţă de oferta celor de la Schneider. În realitate, statul era prejudiciat cu peste 900 de milioane de lei (echivalentul a 9,2 milioane de dolari), iar mita şi comisioanele acordate pentru facilitarea contractului însumau 19 milioane de lei.

Scandalul a izbucnit în 10 martie 1933, la 3 ani de la începerea contractului, când inspectorii financiari au descins la sediul Skoda din Str. Batiştei nr.6 , deoarece deţineau aveau informaţii cum că reprezentanţa Skoda ar fi datorat statului impozite în valoare de 25 milioane lei. În timpul percheziţiei, inspectorii fiscali au fost surprinşi să găsească în birourile Skoda numeroase documente militare secrete ce cuprindeau informaţii cu privire la: dotarea militară a României, tabela cu calibrul tuturor gurilor de foc ale armatei române, copii după majoritatea contractelor semnate de România cu alţi producători de armament, date cu privire la structura şi producţia uzinelor de armament româneşti Copşa-Cugir, precum şi alte date cu privire la siguranţa graniţelor ţării. Era evident că reprezentantul Skoda nu făcea doar afaceri în ţară, ci era implicat în spionaj militar şi economic împotriva statului român şi urmărea realizarea unui monopol al livrării de armament, motive pentru care inspectorii fiscali au anunţat Parchetul Militar, Siguranţa Naţională şi Prefectura Poliţiei. Pe lângă documentele militare, inspectorii au mai găsit chitanţe şi corespondenţă din care reieşea caracterul dubios al contractelor companiei, precum şi plata unor comisoane mari către persoane importante din aparatul birocratic al căror nume a fost codat. De altfel descifrarea numelor ascunse în spatele unor denumiri precum Protar, Fybem sau Gopoz a făcut vâlvă în ziarele vremii.

Ancheta desfăşurată pe parcursul zilei de 10 martie a fost oprită brusc, la ora 22.00, de intervenţia ministrului Justiţei, Mihai Popovici, care, alertat de Bruno Seletzki a dispus încetarea percheziţiei, i-a alungat pe anchetatori şi a încercat muşamalizarea incidentului. De altfel, ministrul Popovici avea o dublă motivaţie pentru decide acest lucru – pe de o parte era implicat la rândul său în afaceri cu Seletzki, iar, pe de altă parte, chiar fiul primului ministru, Vaida-Voevod, era angajat al reprezentanţei Skoda, iar un eventual scandal ar fi putut să ducă la căderea guvernului. Chiar dacă până la data de 12 martie, când ancheta a fost redeschisă, o mare parte din dovezi au fost distruse, încercarea de a ascunde opiniei publice acest caz a eşuat deoarece, de teama unor repercursiuni din partea ministrului, anchetatorii au făcut publice datele pe care le aveau prin intermediul ziarului Universul. Drept urmare, s-a descoperit că statul român plătise cu 25% mai mult decât Iugoslavia pe acelaşi tip de tunuri, iar o comisie de experţi militari demonstrase în cadrul testelor de tragere că unele dintre obuziere nu îndeplineau normele cerute. Consecinţele „Afacerii Skoda” au fost arestarea şi condamnarea la cinci ani de închisoare a lui Bruno Seletzki, căderea guvernului Vaida, demiterea mai multor reprezentanţi ai statului, dar şi creşterea în importanţă, pe piaţa militară internă, a celor mai importanţi doi industriaşi autohtoni, Malaxa şi Auschnitt.

Ceea ce atrage totuşi atenţia este existenţa unor asemănări între „Afacerea Skoda” şi intenţia făţişă a Consiliului Superior de Apărare al Ţării (CSAT), din martie 2010, de a alege avionul american F-16 (în uz din 1978), în detrimentul concurenţilor de la Eurofighter (în uz din 2003) şi SAAB Gripen (în uz din 1996), pentru dotarea armatei române, motivându-se, ca şi în 1930, reducerea costurilor.

-> episodul I: Max Auschnitt şi Nicoale Malaxa
-> episodul III: Marmorosch Blank şi falimentul Bancorex

surse: euroavocatura.ro, Evenimentul Zilei, Politeía, Ziua Veche

Istoria exilului “pieds noirs”

“L'Algérie, c'est la France”
François Mitterrand, preşedinte al Franţei (1981-1995)

La origine, denumirea “pieds noirs” este dată francezilor de origine europeană, locuitori ai departamentelor franţuzeşti din Algeria, în intervalul 1830 – 1962. Oficial, ei sunt numiţi “francezi din Algeria”. Istoria evidenţiază faptul că “pieds noirs” sunt denumiţi astfel datorită faptului că, la sosirea lor pe teritoriul algerian, purtau ghete negre. Potrivit altor opinii, termenul se referă la indigenii algerieni ce lucrau desculţi la alimentarea vapoarelor cu cărbuni; praful de cărbune, specific navelor cu aburi, ar fi colorat picioarele fochiştilor. O a treia variantă aminteşte faptul că o parte dintre colonişti aveau obiceiul plantării de viţă-de-vie şi a stoarcerii strugurilor cu picioarele ce, în urma procedeului, deveneau înnegrite. Prin extensie, aceeaşi numele este purtat şi de către evreii algerieni, aflaţi în nordul Africii de dinainte de 1830, anul cuceririi teritoriului de către francezi. La mijlocul secolului al XX-lea, “pieds noirs” reprezentau puţin peste 10% din totalul populaţiei Algeriei; în această perioadă, deşi o parte dintre ei sunt mari proprietari şi domină viaţa publică, cei mai mulţi trăiesc modest. Identitatea acestei populaţii este construită prin intermediul a două opoziţii: faţă de francezii europeni, sunt consideraţi algerieni; faţă de berberi şi algerienii musulmani, sunt consideraţi francezi. Musulmanii algerieni nu puteau fi luaţi drept francezi şi, prin urmare, să se bucure de beneficii socio-economice, datorită apartenenţei la cultul islamic; ca atare, aceştia nu erau reprezentaţi în Adunarea Naţională. Pentru a obţine cetăţenia, trebuia să-şi nege identitatea islamică, lucru ce nu a fost acceptat, până în jurul anului 1930, decât de aproximativ 2.500 de musulmani.

După câştigarea independenţei Algeriei, în 1962, “pieds noirs” sunt exilaţi. Etnicii algerieni – berberi şi islamici – îi considerau vinovaţi de terorism, tortură sau rasism colonialist. Pe 5 iulie 1962, în ziua proclamării independenţei, are loc Masacrul de la Oran; trupe armate au intrat în oras, atacând civili. La vremea respectivă, Oran deţinea cel mai mare procentaj de europeni. Violenţele, ce au durat câteva ore şi au cuprins inclusiv torturi, au fost oprimate de către Jandarmeria Franceză. Estimările referitoare la victime variază între câteva zeci şi 3.500 de persoane ucise sau dispărute. Numărul “pieds noirs” ce au părăsit ţara în următorii doi ani, în perioada 1962 – 1964, se ridică la aproximativ un milion. Până în anii 1980, doar câteva mii au rămas în Algeria. Destinaţiile către care “pieds noirs” au migrat au fost, cu precădere, Franţa, Noua Caledonie, Italia, Spania, Australia, Israel. În ceea ce priveşte Franţa, aceştia au preferat să se stabilească în sud. Printre problemele pe care le-au întâmpinat au fost cea a lipsei unei conexiuni cu teritoriul francez european (mulţi dintre ei fiind născuţi în Algeria şi nevizitând niciodată Franţa) sau cea a discriminării, având în vedere că o bună parte erau creoli.
În folclorul “pieds noirs”, există repertorii bogate, referitoare la tema exilului, cu ritmuri specifice bazinului mediteranean; de amintit, printre acestea, cântecul lui Enrico Macias, cantautor francez-algerian, “J’ai quitte mon pays”. Printre “pieds noirs”, personalităţi în diferite domenii culturale sau artistice, se numără scriitorul şi filosoful Albert Camus, filosoful Jacques Derrida, actorii Jean Reno, Claudia Cardinale sau designerul Yves Saint Laurent.

• Colonizarea franceză începe în 1836;
• În 1848, Algeria devine teritoriul francez, divizat în trei departamente;
• În 1870, Edictul Cremieux acordă cetăţenie franceză pentru 32.000 de evrei algerieni;
• În 1889, este dată legea de naturalizare a copiilor născuţi pe teritoriul francez;
• În 1954, este creat comitetul revoluţiei unităţii şi actiunii (CRUA), ce, mai apoi, devine front al eliberării naţionale (FLN). Evenimentele acestui an reprezintă motivul izbucnirii războiului;
• Pe 4 iunie 1958, generalul De Gaulle promite să menţină Algeria franceză;
• Pe 18 martie 1962, este semnat, la Evian, un acord de încetare a focului, între Franţa şi FLN;
• Pe 5 iulie 1962, Algeria devine independentă. În aceeaşi zi are loc Masacrul din Oran, când europenii sunt ucişi; majoritatea acestora sunt francezi;
• În intervalul 1962 – 1964, “pieds noirs” părăsesc Algeria, majoritatea în a doua parte a primului an. Numărul total al acestora este estimat la 1.025.000 de persoane.

surse: BBC, denisdar.com, francparler.com, Une histoire commune, wapedia,
Kacowicz, Arie Marcelo, Lutomski, Pawel, Population resettlement in international conflicts: a comparative study, Lexington Books, Plymouth, UK, 2007

România – etern interbelică! ( I )

Devalizări, corupţie, conflicte între oameni de afaceri, contrabandă sau falimente răsunătoare – toate descriu situaţia României postdecembriste. Se remarcă existenţa la nivelul opiniei publice a unei percepţii negative faţă de prezent şi de trecutul apropiat, ultimii 20 de ani fiind consideraţi de cei mai mulţi dintre români ca perioada marilor hoţii, a ţepelor de tot felul, a mogulilor şi a marilor tunuri. De la Caritas, Banca Albina sau Dacia Felix şi până la FNI-ul lui Sorin Ovidiu Vântu (SOV), care „i-a lucrat pe mulţi”, toate sunt exemple ale motivaţiei percepţiei sumbre a realităţii contemporane de către public. În aceste condiţii, opinia publică s-a concentrat mai puternic pe modele istorice. Camapania TVR din 2006 – Mari Români – a evidenţiat prezenţa în primii 10 clasaţi a 5 personalităţi istorice, fapt care arată un grad ridicat de insatisfacţie faţă de prezent.

O parte din români au ajuns nostalgici ai perioadei comuniste şi personalitatăţii lui Nicolae Ceauşescu uitând însă toate neajunsurile care i-au determinat să iasă în stradă în 1989 (de la raţiile la alimente şi benzină, până la îngrădirea şi încălcarea drepturilor omului practicată de către Securitate), în timp ce o altă parte dintre români, printre care mulţi tineri, şi-au dezvoltat o simpatie pentru perioada interbelică. Opţiunea pentru monarhie, partide istorice, precum şi percepţia potrivit căreia perioada de glorie a României a fost între cele două conflagraţii mondiale au început, în ultimii ani, să aibă ecou şi in lumea politică; în noiembrie 2010 preşedintele PNL, Crin Antonescu, analizând posibilitatea revenirii la monarhia constituţională.

Fără a tinde să minimalizăm importanţa monarhiei sau realizarea unităţii naţionale la finalul primul război mondial, merită totuşi să ne întrebăm dacă, într-adevăr, interbelicul este atât de diferit de România de azi?!

Printre subiectele des întâlnite în discursurile publice şi în mass-media prezentului sunt: contrabanda, interesele economice ale oamenilor de afaceri în relaţia cu statul, „băieţii deştepţi” , „baronii locali”, „clientela politică” şi, mai ales, subiectul preferat al actualei puteri – „mogulii”. Deşi aceste subiecte par specifice perioadei în care trăim, ele nu diferă cu nimic de ceea ce se petrecea în Romania interbelică.

„Mogulii”, atât de des menţionaţi în apariţiile publice ale preşedintelui Traian Băsescu, nu sunt decât nominal creaţii postdecembriste, finalul deceniului trei al secolului trecut având proprii săi Felix sau Vântu în persoana lui Max Auschnitt şi a lui Nicoale Malaxa. Concurenţa acerbă pentru putere şi avere dintre cei doi industriaşi se ducea adesea prin mită, trafic de influenţă, şantaj şi comandarea de articole plătite în presă. În toamna lui 1939 , după invadarea Poloniei de către Germania nazistă şi asasinarea premierului Armand Călinescu de către legionari, România, lipsită de garanţii externe şi cu o armată deficitară la capitolul dotări, risca să împărtăşească soarta aliatului ei. În acest context, miza contractelor cu statul pentru producţia de armament a generat un scandal între Malaxa şi Auschnitt. Ca şi astăzi, concurenţa pentru obţinerea contractelor cu statul nu se dădea în licitaţii publice (cum ar fi legal), ci în înţelegeri anterioare şi oferirea de beneficii materiale celor interesaţi. Astfel, atât Malaxa cât şi Auschnitt au încercat luni la rând să intre în graţiile Elenei Lupescu şi a mareşalului Ernest Urdăreanu, amantul Elenei, pierzând sume mari la întâlnirile de poker de la Palat şi oferind cadouri scumpe, cum este cazul vilei Chrissoveloni din Sinaia, oferite cadou Elenei. Profitând de existenţa unui puternic curent antisemit, se pare că, începând cu 19 august 1939, Malaxa a finanţat apariţia unei serii de articole împotriva contracandidatului său în ziarul nazist Volkischer Beobachter, la Berlin, şi în Universul, la Bucureşti. Apariţa acestor articole, precum şi o serie de neînţelegeri între industriaşul evreu şi mareşalul Urdăreanu au dus, în final, la arestarea şi condamnarea lui Auschnitt la 6 ani de închisoare şi la intervenţia regelui Carol al II-lea în favoarea lui N. Malaxa.

Administraţia locală nu a făcut nici atunci, cum nici acum nu face, excepţie de la scandalurile de corupţie. Dacă în prezent vorbim de „borduriada” lui A. Videanu sau de autostrăzile suspendate ale lui Oprescu, în perioada interbelică Pache Protopopescu şi Dem. I. Dobrescu au fost implicaţi în problema refacerii pavajelor. Protopopescu a atribuit unor apropiaţi, susţinători din campanie, familia Rudenberg lucrările de pavaj ale unei străzi în timp ce Dobrescu a cheltuit de 40 de ori mai multi bani pentru o lucrare asemănătoare.

-> episodul II: Scandalul Spirtul Negru şi "Afacerea Skoda"
-> episodul III: Marmorosch Blank şi falimentul Bancorex


Surse: Mari Români, Metropotam, Financiarul, Realitatea.net, Ziua Veche

Ce aduce nou TLC, televiziunea dedicată femeilor, în grila programelor Discovery?

Pe 20 ianuarie, Discovery Networks a lansat în România un nou post – TLC, o televiziune de divertisment dedicată femeilor cu vârste cuprinse între 25 şi 49 de ani, dinamice, ce vor să îmbine pragmatic activităţile vieţii cotidiene. Înfiinţat în 1972, postul a fost preluat de către Discovery în 1991, iar, în prezent, este unul dintre cele mai bine cotate posturi cu target feminin din Statele Unite, poziţionându-se printre primele 10 preferinţe ale principalelor grupuri demografice ale femeilor (25-54 de ani, 18-49 de ani şi 18-34 de ani). Lansarea internaţională a canalului de televiziune a avut loc pe 4 martie 2010, în Norvegia. La 1 septembrie 2010, postul a fost lansat pe 20 de pieţe ale regiunii Asia-Pacific, urmând ca, la 1 octombrie, acesta să intre în grila de programe din Polonia, Serbia, Slovenia şi Bulgaria. În prezent, TLC poate fi vizionat în ţări din Europa, Asia şi America de Sud, urmând ca până în primăvara acestui an să fie disponibil pe 75 de pieţe, devenind postul pentru femei transmis prin cablu cu cea mai amplă distribuţie. TLC aparţine portofoliului Discovery Communications, ce cuprinde şi Discovery Channel. În România, Discovery Networks distribuie şapte posturi de televiziune: Discovery Channel, Animal Planet, Discovery World, Discovery Science, Discovery Travel&Living, Discovery HD Showcase şi ID Investigation Discovery.

Având în vedere că iniţialele TLC sunt un acronim pentru The Learning Channel sau că, la nivelul României Channel Manager al Discovery Networks este o femeie, Ada Roseti, nu ne-am fi aşteptat la reclame, afişe publicitare, precum cele afişate prin oraş.

"Bărbaţii sunt norocoşi, au Discovery. Noi ce avem? Păi n-ar fi cazul?"

Grila de programe a TLC cuprinde: “Poliţistele din Broward County”, “Ghid pentru părinţi – Situaţii extreme”, “PR şi modă la New York’, “Regele Cofetarilor”, “Poliţia vestimentară”, “Jon&Kate+8” sau “Rochia perfectă”. De la faptul că, genurilor li se potrivesc mai bine unele tematici – preocupări şi interese, până la afirmaţia conform căreia bărbaţii se vor uita la emisiunile potrivite lor, cele ale grilei Discovery, este o cale lungă. Înţeleg că “Top Gear” ar fi o emisiune dedicată, cu precădere, barbaţilor, însă, ani de zile am urmărit show-uri precum “How is made” sau “Mega constructori”. Emisiunile difuzate de TLC sunt, în bună parte, cunoscute deja din grila Discovery Travel & Living (în Polonia, de exemplu, canalul nou a înlocuit Discovery T&L) şi reprezintă exemple din viaţa de zi cu zi a diferitor oameni, ale unor situaţii inedite, însă se face referire la cazuri particulare, la înţelegerea socialului la modul acceptării şi integrării, mai puţin, însă, la înţelegerea sa ca fenomen, ca explicaţie ştiinţifică.

Televiziunea ca nou mediu de comunicare, drept paideia, potrivit lui Sartori, are capacitatea de a genera o nouă fiinţă umană. Fără a cadea în păcatul lui Hieronimo Squarciafico, literat veneţian al secolului al XV-lea, ce considera că abundenţa cărţilor, datorată tiparului, ar putea slăbi memoria şi mintea, sau în patima discursului feminist, are televiziunea, precum cea de faţă, dedicată unui target specific, puterea de a educa publicul, precum pretinde în acronim? Partea cea mai slabă a mijloacelor de comunicare în masă este latura generalistă şi orientarea către oferta de produse pentru publicul larg. Consumul de televiziune este orientat de unica dorinţă de a obţine – pe lângă funcţiile asociate – profit. Pe lângă dezideratul de a câştiga, folosind mass media drept o afacere tipică statului democratic-capitalist, potrivit Ruxandrei Cesereanu, printre funcţiile specifice jurnalismului se numără: “funcţia de eliminare a frustrărilor”, conform căreia mass media folosesc subiectele ce creează o vulnerabilitate publicului în scop publicitar şi pentru o transformare în vederea bunul plac al consumatorilor, “funcţia de autoidentificare” sau “funcţia de gratificare”, conform căreia indivizii folosesc în mod conştient mass media cu scopul de a obţine satisfacţii. Mass media au caracteristica de a fi capabile să construiască o imagine socială pentru anumite probleme, să modeleze conştiinţa colectivă. Televiziunea excelează în recrearea lui homo ludens, potrivit lui Sartori, şi îl determină pe acesta să opineze.
TLC a efectuat, ca toate lanţurile media în curs de extindere, teste în ţările europene, printre care şi România, în urma cărora a ajuns la concluzia ca femeile moderne îndeplinesc roluri diferite; conform Săptămânii Financiare, femeile analizate nu ar vrea să fie încadrate în stereotipii. Jurnalistul Mark Herstgaard consideră că sondajele de opinie comandate de televiziune sunt inspirate din coordonate false, televiziunea însăşi reflectând schimbări pe care, în mare parte, ea le promovează sau inspiră.

surse: descopera.ro, România Liberă, Săptămâna financiară

Cesereanu, Ruxandra, Curente şi tendinţe în jurnalismul contemporan, Editura Limes, Cluj Napoca, 2003

Sartori, Giovanni, Homo Videns, Editura Humanitas, 2005

Imaginea istorică a tatuajelor – sacralitate, identitate, anomie şi trend estetic

Tatuajele au devenit un fenomen socio-cultural inerent societăţii contemporane, ca o formă a expresivităţii comportamentului nonverbal, fără a mai depinde de o anumită apartenenţă la un grup sau de un rit specific anumitor culturi; altfel spus, după cum demonstrau în studiul lor Viren Swami şi Adrian Frunham, fenomenul de tatuare nu ţine cont de o anumită clasă socială, religie, origini culturală, educaţie, ci reprezintă în mod individual o tehnică de “body art”. Inţelegerea fenomenului, în ciuda faptului că acesta a trecut de pragul social în ceea ce priveşte consumatorii, ţine cont şi de valoarea istorică a tatuajului, de moştenirea culturală a acestuia.
Potrivit lui David Le Breton, autorul cărţii “Antropologia corpului şi modernitatea”, omul societăţii contemporane se raportează la propriu corp ca la un obiect asupra căruia îşi poate manifesta sentimentul de proprietate. Se creează, conform acestei păreri, o imagine duală asupra a ceea ce înseamnă corpul – dacă, din punct de vedere istoric, înaintaşii noştri se identificau prin ceea ce faţa şi corporalitatea în sine îi caracteriza la nivelul social, ca oglindă a existenţei în sine, modernitatea priveşte imaginea fizică personală ca un construct dual, ce poate acţiona sau nu conform voinţei (precum în cazul îmbolnăvirilor nedorite sau aspectului fizic nu potrivit voinţei unei persoane) şi referitor la care o persoană are accesul de a dispune după bunul plac.
Societatea actuală, contrar celei antice, nu tinde neapărat către spiritualitate, ci, mai degrabă, ca efect al marilor concentrări urbane, spre exprimarea unicităţii. De-a lungul istoriei, s-a observat, de exemplu, în cazul lucrărilor arheologice la artefactele egiptene, că mumiile prezintă urmele unor tatuaje. Potrivit interpretărilor simbolistice, acestea sunt semne ce aveau rostul de a acorda decedatului privilegii într-o viaţă următoare, după moarte. De asemenea, tatuaje au fost identificate şi în cadrul altor culturi, în bazinul Mării Mediteranee, Hawaii, Polinesia, Orientul Mijlociu, având acelaşi sens, de natură metafizică, de a proteja persoana purtătoare a semnului distictiv de anumite evenimente cu conotaţii negative – precum atingerea unei forţe necurate sau boli – ori de a facilita accesul către o altă viaţă după moarte.

La începutul secolului trecut şi, ulterior, la jumătatea lui, tatuajele erau specifice celor care luptau pe front, în general fiecare divizie având propriile însemne. Personajul de desene animate Felix Motanul (Felix the Cat) îşi are originea în însemnele excadrilei de aviaţie americane numărul 31, poreclită TomCatters, iar acesta a devenit un model proponderent de tatuaj pentru cei ce au activat, de-a lungul timpului, în cadrul acestei formaţii militare. Întoarcerea de pe front a soldaţiilor aduce, în cultura americană, o revitalizare a tatuajului ca semn distictiv al celor care au activat, în timp, în armată, dar devine, totodată, şi semn al grupurilor de camarazi formate acolo. Documentarul “Discovery”, “Outlaw Bikers”, în care este prezentată originea marilor cluburi ale motocicliştilor din Statele Unite ale Americii, arată modul în care a evoluat tehnica tatuajului în cadrul acestor bande; ulterior, cu precădere în anii 1960, tatuajul s-a dezvoltat ca comunicare non-verbală în cadrul mai multor culturi din SUA – hippie, rock, punk etc.
Observăm aşadar utilizarea tatuajelor din Antichitate, cu sensul de spiritualitate, de protecţie şi ajutor al persoanei purtătoare, până în modernitate, când, la începutul secolului al XX-lea, el devine o expresie a grupurilor mici, al grupurile etnice, profesionale; însă, odată cu apariţia culturii hippie, ceea ce numim, în prezent, “body art” se extinde acoperind arii mai largi ale societăţii, devenind o modalitate de exprimare, în special, la tineri.
Ne putem întreba de ce tatuajele, formă vizuală de reprezentare, au o răspândire foarte populară. Răspunsul dat de G. Simmel, din punct de vedere antropologic, se referă la primatul percepţiilor senzoriale; acesta vorbeşte despre informaţia conotativă dobândită cu ajutorul simţurilor. Potrivit lui Simmel, vizualul este un simţ deosebit din punct de vedere al duratei de percepere, fiind necesare chiar şi câteva secunde pentru a identifica un semn distinctiv şi pentru a forma o părere referitoare la un anumit itinerariu, doar dintr-o privire: “ochiul ne dă, în plus, durata existenţei sale, sedimentul trecutului sub formă substanţială a trăsăturilor sale, astfel încât să vedem, ca să spune aşa, succesiunea actelor din viaţa sa apărând în faţa noastră în acelaşi timp”. Putem găsi, aşadar, drept cauză a prezenţei deosebit de des întâlnire a tatuajelor modul în care acestea sunt percepute, de o rapiditate caracteristică simţului vederii. Georg Simmel îşi continuă teoria cu privire la comportamentele sociale în relaţie cu modalitatea în care acestea sunt percepute, vorbind despre marile aglomerări urbane, caracteristice timpurilor prezente. Astfel, potrivit lui, în cadrul oraşelor, datorită unei distanţe sociale mari, principalul mod în care oamenii se cunosc şi se recunosc este cel vizual, pentru că acesta nu necesită staţionarea în vederea desfăşurării unei maniere de abordare şi cunoaştere mai aprofundate; în acelaşi sens, David Le Breton consideră că “privirea a devenit simţul hegemonic al modernităţii”.
Problema pe care societatea şi-o adresează cu privire la persoanele ce poartă tatuaje este cea a incluziunii sociale – sunt sau nu indivizii tatuaţi marginali societăţii? Poartă ei o stigmă ca efect al schimbărilor fizice permanente pe care le-au adus asupra trupurilor lor? Termenul de stigmă este folosit pentru referirea la un atribut cu tentă discriminatorie; stigmatizarea apare exclusiv în cadrul unor relaţii. Caracteristicile ce stigmatizează sunt în opoziţie cu trăsăturile general întâlnite ale majorităţii. Stigmatizarea aparţine trăsăturilor de mentalitate, iar, ca atare, este reprodusă prin procedeele de socializare prezente, cu precădere, în mediul familial. Potrivit lui Goffman, stigmatizarea poate fi de mai multe tipuri, împărţind societatea în distincţii bine-rău, ce nu reprezintă valori absolute, ci practici axiologice generale. O primă diferenţă a discriminării este bazată pe diformităţi fizice; o a doua, pe slăbiciuni individuale ale caracterului – este general acceptat faptul că cei puternici îi vor domina pe cei cu voinţe slabe, trăsăturile negative, precum lipsa de onestitate, pasiunile considerate deviante, vor căpăta un complex de prejudecăţi ce vor marginaliza categoria de persoane ce le adoptă. Cele mai grav acuzate de conştiinţa colectivă sunt categoriile viciate, precum, drept exemplu, bolnavii psihic, condamnaţii la închisoare, adicţiile, homosexualitatea, alcoolismul, comportamentele politice radicale, sinucigaşii, chiar şi şomerii.
C.P. Jones consideră, în urma unor studii asupra artei tatuajelor în Europa şi America de Nord, că termenul “stigma(ta)” îşi are originea antică, de provenienţă grecească, tocmai în tatuaje, cuvântul transmiţându-se romanilor, iar, apoi, vocabularului contemporan, cu un sens mai amplu. Potrivit acestuia, elenii nu foloseau tatuaje, ele fiind un simbol de înaltă cinste şi decoraţie ale culturilor barbare. În 1769, exploratorul britanic James Cook scrie în memoriile sale despre termenul “tatau”, de provenienta din Polinezia, transformat în engleză în “tattoo” şi adoptat, apoi, de alte limbi şi civilizaţii, cu sensuri noi, deşi actul în sine, de a tatua, rămâne cel descris de James Cook în secolul al 18-lea.

În studiile sale antropologice, Jill A. Fisher consideră că, în prezent, tatuajul este o ocupaţie marginalizată, deşi cei ce se ocupă cu acest lucru sunt, în mare parte, profesionişti, şi lucrează în deplină siguranţă. Aceasta consideră că, în ciuda faptului că cei ce realizează tatuaje beneficiază de o pregătire ce le dă dreptul să desfăşoare această activitate şi deţin afaceri legale, societatea îi asociază unui context al mitului devianţei, datorită conotaţiilor recent atribuite în istorie de această practică, precum utilizarea tatuajelor de către grupurile deviante. Însă, aşa cum deja am menţionat, pe parcurs istoric, societatea s-a raportat diferit la arta tatuajului. De la simbolista metafizică antică, la percepţia onorifică, la delimitarea unor grupuri şi categorii profesionale şi ocupaţionale, în ultimii ani, tatuajele devin un trend asociat, deseori, cu exhibiţionismul; psihologii ce au efectuat studii privitoare la tulburarea dismorfică corporală, caracterizată drept preocuparea extremă vis-a-vis de un anumit defect fizic imaginar sau îngrijorarea exacerbată fată de un defect fizic minor, consideră că tatuajele pot fi o modalitate prin care o persoană vrea să atragă atenţia într-o anumită zonă a corpului pentru a distrage privirea de la un anumit defect fizic.

Trecând de zona patologiilor, aşa cum am menţionat deja, tatuajul îşi are originile contemporane în coportamentul armatei. Acest lucru a determinat, la nivelul opiniei publice, corelaţia dintre tatuaje şi război, violenţă, depravare, o asociere cu părţile societăţii privite depreciativ, implicit cu moartea. Toate aceste asocieri au dus la formarea preconcepţiei conform căreia tatuarea ca fenomen a adunat o sumă de trăsături negative. Practic, tatuajul în sine nu este perceput negativ, însă cei ce au revitalizat şi au popularizat aceasta manifestare de body art sunt exponenţii uni lumi percepute de americani ca negativă – războiul. Un alt aspect determinant în acest sens este dat şi de legătura cu arhaicul, tribalul, revenită în atenţia publicului datorită grupurilor care au adoptat această tehnică. Altfel spus, bandele de motociclişti, grupurile de rockeri, hippioţi au fost percepuţi ca nişte triburi, ca o revenire la barbarism, iar, implicit, tatuajul în sine a devenit expresie în concepţia publică a barbarismului. Tatuajul a devenit, aşadar, pentru aceste categorii, un mod de reprezentare a poziţiei acestor grupuri, o poziţie considerată a fi antisistemică şi asociată de catre sociologi, deseori, cu modalitatea creării unor subculturi ce-şi găseşte prin tatuare modul de a-şi expune personalitatea şi de a-şi expune problemele în faţa societăţii; astfel, modificările corpurilor pot fi de natură atât afectivă, cât şi o expresie alternativă a atitudinilor vis-a-vis de tehnologie, sexualitate, plăcere, apartenenţă la un grup, spiritualitate sau estetică. Dacă, în primă instanţă, m-am referit la corelaţiile simbolistice şi de sens ale tatuajelor, trebuie reflectat şi asupra tendinţei opiniei publice de a generaliza şi de include indivizii într-o serie de tipologii preexistente. Altfel spus, acest argument nu apelează la ceea ce transmit grupurile respective analizate, ci la ceea ce reprezintă ele în faţa societăţii. Aşa cum am menţionat, la jumătatea secolului trecut, tatuajul devenise o expresie a anumitor grupuri, care, prin ceea ce făceau reprezentau opusul legalităţii sau normalitătii. Elemente precum răufăcător, libertinaj sexual, abuz de alcool au ajuns, astfel, prin intermediul grupurilor, să îi definească în faţa publicului pe cei ce au tatuaje. De altfel, studiul deja citat – “Perceptions of women with tattoos”, in Body Image 4 , 2007, aparţinând lui Viren Swami şi Adrian Frunham, încearca o analiză asupra percepţiei tinerilor cu privire la femeile cu tatuaje în funcţie de atitudinile negative; astfel, într-un studiu din 2004 din Statele Unite ale Americii se arată că atât femeile, cât şi barbăţii cu studii medii din America de Nord au atitudini negative faţă de femeile tatuate, iar mărimea tatuajului este direct proporţională cu atitudinea indivizilor, de orientare negativă, vis-a-vis de persoana ce poartă respectivul simbol.

Antropologul Ivan Varga încearcă să definească comportamentul faţă de propriul corp în ceea ce numeşte “hipermodernitate”: societatea ce a ajuns la un stadiu de dezvoltare a tehnologiei până la nivelul la care aceasta devine intruzivă şi manipulativă în ceea ce priveşte corporalitatea umană – vindecarea bolilor, reproducere, modificări fizice cosmetice. Astfel, plecând de la contextul post-modernist, Ivan Varga accentuează condiţiile tehnologice ce distorsionează o realitate de facto a corporalităţii umane, ce, folosindu-se de progresul tehnologic, îşi permite creearea unei realităţi virtuale, ce se împotriveşte cursului firesc al aspectului trupului de-a lungul vieţii, în scopul obţinerii unei iluzii, aparenţe nenaturale pentru a obţine o imagine dorită, în contextul social. Asociat contextului actual, al erei globalizării şi al pieţei economice libere, tatuajul este furnizat consumatorilor drept un schimb de servicii. Astfel, pentru Durkheim, corpul reprezintă un sit al clasificărilor sociale prin practici al căror efecte fizice le poartă, precum circumcizia, producerea de cicatrici, tatuaje sau piercing-uri, asociate cu sexul, naşterea, sexualitatea sau ritualuri de trece. Aşadar, prin crearea unor astfel de semne distinctive, ce rămân peste timp, având o durată de viaţă egală cu cea a individului ce le poartă, se formează o identitate şi se afirmă o solidaritate între membrii acesteia. Totodată, fiind disponibil, aşa cum am menţionat, drept schimb de servicii, tatuajul a devenit o practică comercială disponibilă oricărui doritor de a-şi imprima corpul cu un simbol conform propriei alegeri. Astfel, cea mai recentă abordare vis-a-vis de tatuaje este cea a unui trend estetic. Persoanele tatuate nu mai aparţin cu preeminenţă unui grup bine structurat, ci sunt individualităţi ce încearcă să se folosească de body language pentru a-şi exprima personalitatea, încercând să fie unice la nivelul aglomerărilor sociale. Potrivit unor studii, citate de către Judith Greif, Walter Hewitt şi Myrna L. Armstrong, efectuate la nivelul Statelor Unite, în universităţi, în 1997, conţinând 87 de itemi referitori la auto-raportare, ce au primit ca feedback 828 de chestionare valide, 53% dintre studenţii tatuaţi consideră ca tatuajele sunt o marcă a auto-exprimării, iar 17% cred că prin această practică se simt mai bine la nivel psihic, considerându-se unici.

Putem concluziona, astfel, că ne aflăm într-un continuu mod de schimbare a raportării societăţii vis-a-vis de practici predefinite. Am putut vedea cum, de-a lungul timpului, opinia publică s-a raportat diferit vis-a-vis de ceea ce numim, în prezent, “arta tatuării”, trecând prin accepţiunea antică a sacralităţii simbolistice în ataşament faţă de o lume metafizică, către crearea unei identităţi socio-profesionale şi ocupaţionale, urmând pervertiri ale constructului reprezentat de tatuaj cu precădere în a doua parte a secolului al XX-lea, de la structura definitorie identitara a unor grupuri anomice – precum deţinuţi, delicvenţi – la o percepţie post-modernistă influenţată de era tehnologică şi “hipermodernistă”, precum este ea numită de Ivan Varga, a unui estetism tehnologic, menit, mai degrabă diferit de sensul simbolistic, să dea un plus de satisfacţie nivelului psihic individual, prin sentimentul de unicitate şi auto-mulţumire al persoanelor tatuate. Aşadar, observăm că, la nivelul momentului actual, tatuarea devine o practică comercială cu înclinaţii artistice, ce ţine de modelare şi creaţie, în vederea satisfacerii nevoilor de exprimare a fiecărui individ în parte, fie că acesta este membru al unui grup căruia simte nevoia de a îi manifesta apartenenţă, fie că se doreşte liber şi unic, conform propriei conştiinţe, în ceea ce s-ar numi o nouă formă de exprimare a hedonismului.

Bibliografie
• Atkinson Michael, Straightedge Bodies and Civilizing Processes, în Body Society 2006; 12; 69, Sage Publication
• Crossley, Nick, Mapping Reflexive Body Techniques: On Body Modification and Maintenance, în Body & Society, Vol. 11, No. 1, 1-35 (2005), Sage Publications
• Documentarul Outlaw Bikers, Discovery Channel şi History Channel, seria 1, ep. 1, 2008
• Fisher, Jill A., Tattooing the Body, Marking Culture, în Body Society 2002; 8; 91, Sage Publications
• Goffman, Erving, Stigma, Editura Pinguin, London, 1963
• Judith Greif, Walter Hewitt and Myrna L. Armstrong, Tattooing and Body Piercing: Body Art Practices Among College Students, în Clinical Nursing Research Clin Nurs Res 1999; 8; 368, Sage Publication
• Langman, Lauren, Culture, Identity and Hegemony: The Body in a Global Age, în Current Sociology 2003; 51; 223, Sage Publication
• Jones, C.P. (2000) ‘Stigma and Tattoo’, în J. Caplan (ed.) Written on the Body: The Tattoo in European and American History. Princeton, NJ: Princeton University Press
• Le Breton, David, Antropologia corpului şi modernitatea, Editura Amarcod, Timişoara, 2002
• Pitts, Victoria, Body Modification, Self-Mutilation and Agency in Media Accounts of a Subculture, în Body Society 1999; 5; 291, Sage Publication
• Plăiaşu, Ciprian, Felix Motanul, de la animaţie la avioane, în Historia, nr. 97, ianuarie 2010
• Turner, Brian, The Possibility of Primitiveness: Towards a Sociology of Body Marks in Cool Societies, în Body Society 1999; 5; 39
• Simmel, Georg, Essai sur la sociologie des sens, în Sociologie et epistemologie, PUF, 1981
• Varga, Ivan, The Body - The New Sacred? The Body in Hypermodernity, în Current Sociology 2005; 53; 209, Sage Publication
• Veale, David, Advances in a cognitive behavioural model of body dysmorphic disorder, în Elsevier, Received 19 June 2003; received in revised form 14 July 2003; accepted 17 July 2003
• Viren Swami şi Adrian Furnham, Unattractive, promiscuous and heavy drinkers: Perceptions of women with tattoos, în ScienceDirect, Received 26 February 2007; received in revised form 12 June 2007; accepted 13 June 2007

Văcăreşti: drumul de la Mânăstirea lui Mavrocordat către un teren viran

În 1988, Nicolae Ceauşescu a dispus demolarea cartierului Văcăreşti. Terenurile locuitorilor au fost preluate de stat abuziv, în baza Decretului. nr. 143/30.05.1988. Acesta nu a fost semnat de Nicolae Ceauşescu, astfel că nu reprezintă o expropriere şi este lipsit de efectele juridice. În urma demolărilor, pe acest loc s-a amenajat Lacul Văcăreşti, ce nu a fost finalizat, lucrările fiind abandonate după 1989. În 1990, terenul a fost revendicat de foştii proprietari, însă procesul celor aproximativ 180 de hectare nu s-a încheiat până în prezent.

“Văcăreşti” este o denumire controversată; unii susţin că actualul lac nefinalizat a aparţinut, în trecut, familiei boierilor Văcăreşti; conform altor păreri, numele nu are legătură cu familia, ci cu creşterea vitelor, ocupaţie a zonei; o a treia varianta ar fi că acesta vine de la plata în capete datorată de către crescătorii de animale, numită “văcăritul”.

Construcţia Mânăstirii Văcăreşti a fost începută 1716, de către Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot al Ţării Româneşti. În 1730, acesta moare de ciumă şi este înmormântat în biserica pe care o ctitorise. Fiul său, Constantin, devine domn şi continuă construcţia lăcaşului de cult, oferindu-i, în 1736, paraclisul şi lărgind domeniul ce atinge aproximativ 18.000 metri pătraţi. În anul 1848, incinta s-a transformat în spaţiu de detenţie pentru revoluţionari. De la 1864, mânăstirea devine închisoare de stat, ctitoria decăzând. De-a lungul timpului, aici au fost închise personalităţi, precum Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, Corneliu Zelea Codreanu.

Deşi, în 1973, se anunţă faptul că închisoarea va fi dezafectată şi mânăstirea va intra într-un proces de reabilitare, condus de arhitecta Liana Bilciurescu, la sfârşitul anului 1984, Nicolae Ceauşescu, aflat în vizita în zonă, decide să construiască pe amplasamentul lăcaşului de cult un tribunal. Mânăstirea Văcăreşti este însă demolată în 1986, odată cu cartierul omonim, pentru a se construi un complex tipic epocii socialiste, ce trebuia să definească conceptul Omului Nou: o sală de sport cu 12.000 de locuri şi un ansamblu sportiv.

Terenul Lacului Văcăreşti a rămas abandonat, dat fiind faptul că există interese atât din partea foştilor proprietari, cât şi a autorităţilor şi unor firme imobiliare. Ca atare, în timpul mandatului de ministru al mediului deţinut de către Petru Lificiu, s-a emis Hotărârea de Guvern nr. 855/2002. Prin acte oficiale, în ciuda împotrivirii secretarului de stat de la Ministerul Finanţelor, Gheorghe Ghergina, terenul Lacului este concesionat omului de afacere australian de origine libaneză, Tony Mikael, cu acordul ministrului de Finanţe, Mihai Tănăsescu. Potrivit contractului de concesionare, în termen de 36 de luni, urma să se construiască aici un cartier rezidenţial de vile. Cartierul nu a fost construit; pe de o parte, pentru că firma condusă de australianul Tony Mikael, Royal Romanian Corporation, nu deţinea fondurile suficiente, pe de altă parte, pentru că era mai convenabil pentru aceasta să păstreze în îngrijire locul. Unii dintre foşti proprietari au renunţat la procese, acceptând oferta primarului de sector, Vasile Mihalache, de a primi terenuri în apropierea liniei de Centură; alţii au intentat procese la Strasbourg, câţiva şi-au primit, în justiţie drepturile asupra proprietăţilor, însă, împropietăriţii au acuzat probleme din partea autorităţilor române în ceea ce priveşte procedurile de intabulare şi cadastru.

În prezent, zona constituie un pericol public, fiind locul preferat atât al furturilor, cât şi a unor crime mai grave. În perimetrul lacului, mai multe familii şi-au construit, ilegal, barăci, pe care Primăria Sectorului 4 le desfiinţează periodic, fără niciun rezultat definitiv.

surse: crestinortodox.ro, Financiarul, hotnews.ro, miculparis.ro, vacaresti.ro