Dosar Transnistria: Problematica recentă şi ideologică din cadrul Republicii Moldova (1)

O problema fundamentală pe care o aminteşte profesorul Dan Dungaciu în cartea sa, Moldova ante portas, referindu-se la crizele identitare ale populaţiei cuprinse în prezent între graniţele Republicii Moldova, este aceea a diferenţei dintre etnos şi demos, localizând epicentrul acestei confuzii în dosarul transnistrean: ”Cât de eficace a fost tentativa elitelor politice – în acelaşi timp şi elite economice! – de la Tiraspol de a transforma demosul transnistrean într-un veritabil etnos? Căci tentative au fost şi sunt în continuare cu efecte indiscutabile, chiar daca dificil de evaluat - din acest punct de vedere, sitagma “conflict îngheţat” induce confuzii grave”.
Ne oprim aşadar, în demersul de a găsi răspunsuri în direcţia lămuririi naturii populaţiei moldoveneşti de peste Prut din punct de vedere sociologic-antropologic, în faţa unor terminologii de profil, precum “etnos”, “demos” sau “conflict îngheţat”. Analizând aceste orizonturi, conform literaturii de profil, sperăm în stabilirea unei numinologii stiinţifice a realităţii de fapt, prezentă astăzi în graniţele moldoveneşti.
Etnosul combină proprietăţi subiective şi obiective, cele din urmă aducând noţiunea intr-un cadrul real, nu imaginativ, conform unei conştiinţe generale împământenite populaţiei unui anumit teritoriu. Totodată, etnosul este cel ce reprezintă o unitate dialectică contradictorie, ce integrează şi diferenţiază proprietăţi sociologice. Termenul poate fi privit cu o conotaţie generală ce îi oferă semnificaţia de grup uman ce s-a dezvoltat din perspectivă istorică, cu un set comun de moşteniri culturale, ce include aşadar şi limba, trăsături fizice, dar şi sentimentul apartenenţei la un colectiv şi al distanţării faţă de altele, in virtutea unui nume auto-declarat în faţa altor etnii. Din perspectivă socială şi politică, acelaşi construct se defineşte prin legătura dintre comunitatea umană localizată geografic în mod compact şi caracterizată de o autoritate politică singulară ce determină un climat economic şi social cu stabilitate.
Demos este termenul grecesc ce s-ar putea traduce prin “sat”, fiind cea mai mica unitate administrativă ateniană; tinerii în vârstă de 18 ani aveau obligaţia de a se prezenta oficialilor demosului sau demei pentru a demonstra faptul că nu aparţin categoriei sclavilor, că părinţii lor sunt atenieni şi că au vârsta pe care o proclamă, pentru a fi înscrişi în lista Adunării. De la această rădăcină semantică, demos/deme s-a instituit, în timpuri moderne, conceptul “democraţiei”, cu înţelesul general de putere a poporului. Această accepţiune a democraţiei este desfiinţată însă de Karl Popper, prin revendicările morale pe care aceasta le impune. Karl Popper este un aspru critic al lui Platon (să ne amintim de primul volum al Societăţii Deschise, Vraja lui Platon) şi pune probleme ale autorităţii: cine trebuie să conducă şi cine trebuie să exercite puterea dominantă. Facem aşadar o paralelă a conceptului de “demos” cu cel al cadrului politic; demosul reprezintă, din punctul de vedere al sociologului Anthony Giddens, sinonimia cu termenul de “popor”. Acesta oferă însă mai multe persective ale poporului – o castă aparte a societăţii (precum oamenii de un anumit statut social, evidenţiat prin proprietaţi, venit, educaţie, rasă, etnie considerată superioară ca prejudecată) sau populaţia unei organizări politico-administrative, supuse unei autorităţi centrale unice.
Privind în urma acestor precizări, ne putem întreba la apartenenţa căruia dintre concepte aderă, în prezent, populaţia Republicii Moldova. Este vorba de o populaţie construită în accepţiunea naturală a evoluţiilor comunităţilor în cadrul unor surse de legitimitate şi autoritate sau ne aflăm în faţa unui model artificial în care politicul guvernează consistenţa comunităţilor locale? Putem remarca, în cazul Transnistriei, un epicentru al mişcărilor populaţiei moldoveneşti, un focar al conflictelor etnice ale republicii de peste Prut ce influenţează modalitatea în care Republica Moldova este percepută pe scena internaţională.
Dosarul transnistrean este catalogat drept conflict îngheţat. Neil Brennan, şef-adjunct al Misiunii OSCE în Moldova, în cadrul seminarului cu genericul “Conflictele îngheţate în Europa – dimensiunea securităţii democratice: cazul Transnistriei”, recunoaşte faptul că incidentele cu deznodamânt violent dintre etniile ce populează Transnistria caracterizează un conflict îngheţat. Potrivit acestuia, dinamicile ce ar trebui, în sens logic să remedieze situaţia ar fi cele pe calea oportunităţii soluţionării imediate, a acceptării consensului de către toate părţile implicate, armonizării cu legislaţia internaţională în contextul în care societatea mondială şi-ar asuma datoria susţinerii unei reunificări a populaţiei moldoveneşti şi reintegrării acesteia pe scena globală, şi, totodată, pentru ca demersurile exterioare să reuşească, statul moldovenesc trebuie sa dea dovadă de viabilitate în dorinţa emancipării.
În cadrul populaţiei transnistrene, ce însumează 550.000 de locuitori, potrivit recensământului autorităţilor separatiste din 2004, formate din trei grupuri etnice: ruşi, ucrainieni şi moldoveni, cauzele conflictului interetnic sunt reprezentate de temerile minorităţilor ucraineană şi rusă de a fi de-rusificate, prin trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin şi impunerea unei reforme culturale ce va reduce influenţa Rusiei. Astfel, problemele semnalate cu precădere în Transnistria, influenţează politica naţională a Republicii Moldova, creând un haos administrativ şi politic, prin chestiuni precum confuzia lingvistică, criza şcolilor sau problema critică a influenţei asupra suveranităţii statului.
Cu ceea ce avem de a face în Transnistria este “conflictul etnic”; în mod teoretic, acesta este cauzat de existenţa unei naţiuni dominante în stat şi a unor naţiuni sau naţionalităţi minoritare în cadrul cărora apare sentimentul oprimării politice sau al dezavantajării economice. Apar cu acest prilej sentimente precum xenofobia, caracteristică popoarelor ce trăiesc în izolare, definită prin fobia faţă de străini, vizibilă, de exemplu, în cazul ţărilor ce se confruntă cu valuri de imigranţi veniţi la muncă – Italia, sau rasismul, conform căruia o rasă este superioară alteia pe baza unor criterii de natură antropologică, cum ar fi culoarea pielii, grupa sanguină, culoarea părului, religia, limba vorbită. Datoria asimilării şi integrării minorităţilor etnice depinde de politicile statale; însă, în perioada comunistă, politica insista asupra unei integrări forţate a minorităţilor naţionale ceea ce a facut ca acestea să intre într-un exod masiv; un exemplu ar fi cazul saşilor transilvăneni. Majoritatea conflictelor interetnice nu se vor desfăşura, deci, în efervescent, în perioada comunistă, ci după căderea acestui regim, când naţiunile şi naţionalităţile sunt libere la autodeterminare.
În noiembrie 2003, preşedintele Voronin a dorit semnarea memorandului Kozak, propus Republicii Moldova de către Rusia, ce consta în federalizarea teritoriului basarabean pe baza a două subiecte, Transnistria şi Găgăuzia, plus teritoriul federal moldovenesc.
Planurile de soluţionare a conflictului transnistrean au eşuat, în mare măsură, datorită dilemelor discursului identitar din Republica Moldova. Obiectul acţiunilor statale ar trebui să fie cetăţeanul moldovean, din afara graniţelor sau din interiorul lor, deţinător al paşaportului ce determină apartenenţa la Republica Moldova. Însă, în cazul acestei ţări, există probleme specifice, de natură cultural-identitară. În mare parte, diaspora moldovenească este formată din persoane ce locuiesc în România. Legile cetăţeniei româneşti doresc conferirea statutului de cetăţean al României, oricărei persoane ce poate demonstra că are predecesori născuţi pe teritoriul său. Ori, ţinând cont că Republica Moldova a aparţinut ţării noastre până la Pactul Ribbentrop Molotov, toate persoanele născute în Basarabia înaintea acestui act sunt cetăţeni români. Pe de altă parte, în dorinţa de a forma din limba moldovenească şi din istoria de stat repere identitare ce să definească nu doar etnosul moldovenesc, cât şi demosul, statul moldovenesc se confruntă cu minorităţi greu de integrat, precum cea vorbitoare de limbă rusă.


bibliografie:
BRUCAN, Silviu, Îndreptar-dicţionar de politologie, ed. Nemira, Bucureşti 1993
Christopher W. Blackwell, în “Evidence for Athenian Democracy,” in C.W. Blackwell, ed., Dēmos: Classical Athenian Democracy (A. Mahoney and R. Scaife, edd., The Stoa: a consortium for electronic publication in the humanities [www.stoa.org]) edition of January 24, 2003
Discursul lui Neil BRENNAN, Şef-adjunct al Misiunii OSCE în Moldova, în cadrul
seminarului cu genericul “Conflictele îngheţate în Europa – dimensiunea securităţii
democratice: cazul Transnistriei”,Vineri, 12 septembrie 2003
DUNGACIU, Dan, Moldova, ante portas, editura Tritonic, Bucureşti, 2006
DUNGACIU, Dan, “SRL sau dilemele discursului identitar în Republica Moldova” în Geopolitica, anul 6, nr. 26
GIDDENS, Anthony, Sociologia, editura All, Bucureşti, 2000
Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decembrie 1999, art. 10
POPPER, Karl, Lecţia acestui secol, editura Nemira, Bucureşti, 1998
SOCACIU, Carmen, “Conflicte <îngheţate> euroasiactice,” în Geopolitica, anul 6, nr. 28
VERDERY, Katherine, “Nationalism and National Sentiment in Post-Socialist Romania” in Slavic Reviews, vol. 52, no. 2 (summer 1993), The American Association for the Advancement of Slavic Studies
Yu. V. Bromley, în The British Journal of Sociology, Vol. 30, No. 3 (Sep., 1979), pp. 341-348, Published by: Blackwell Publishing on behalf of The London School of Economics and Political Science

Revoluţia din 1989: de la dramă, la produs comercial şi indiferenţă

Citeam, azi de dimineaţa, din întâmplare, un titlu din Libertatea – “O mamă al cărei băiat a murit la Revoluţie: "Aveţi grijă de libertatea cucerită de fiul meu", sub care drama unei femei rămase fără fiu, acum 21 de ani, a devenit un produs comercial melodramatic. În cadrul aceluiaşi articol, un puşti (!?) cu căştile pe urechi şi două fetişcane de 18-20 de ani se lăsau fotografiaţi cu zâmbet zeflemitor şi tineresc, declarând că, trecând pe la Universitate zilele acestea, au fost surprinşi de evenimentele ce comemorează Revoluţia, despre care nu ştiu mare lucru.

“(...)are 20 de ani şi spune că nu ştie prea multe lucruri despre Revoluţie. Oricum, este foarte dezamăgit de ce se întâmplă în ţara noastră şi ar schimba şi el ceva, aşa cum au făcut tinerii acum 21 de ani.”

Spre aducere aminte, spre pildă pentru învăţare de minte către generaţiile viitoare, imaginile din decembrie 1989 şi Imnul Golanilor:

Rrom sau ţigan?

În luna septembrie deputatul PDL Silviu Prigoană a elaborat o iniţiativă legislativă prin care propunea schimbarea denumirii oficiale a termenului „rrom” în „ţigan”, pentru care Guvernul trebuia să emită o opinie. Conform agenţie Mediafax, Executivul a fost de acord, la începutul acestei luni, cu schimbarea denumirii, bazându-se pe recomandările Academiei Române, precum şi pe faptul că acesta este termenul folosit în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene. Motivaţia acestei modificări a fost susţinută de Academia Română pe baza faptului că în multe ţări europene termenul ce defineşte această etnie are aceeaşi origine ca şi românescul „ţigani” şi este utilizat fără nicio restricţie, în franceză – „tsiganes”, „zingari” – în italiană, „tzigani” – în rusă şi poloneză, „cigany” – în maghiară, etc. Pe de altă parte, Ministerul Culturii, Agenţia Naţională pentru Rromi, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, mai multe ONG-uri şi reprezentanţi ei etniei s-au declarat împotriva acestei iniţiative, bazându-se pe faptul ca termenul de „ţigan” are o conotaţie peiorotivă în limba română şi că acest fapt poate duce la discriminarea membrilor acestei comunităţi. Marţi, 15 decembrie, Preşedintele României, Traian Băsescu, declara într-un interviu pentru Financial Times că nu va promulga proiectul de lege pentru schimbarea denumirii rromilor în „ţigani” considerând că acest proiect este o mare greşeală. Însă are cu adevărat termenul de „ţigan” o conotaţie peiorativă pe care ar putea să o confere etniei în cazul schimbării denumirii sau chiar etnia este cea care a dus la formarea unui sens peiorativ pentru acest termen?
Se presupune că numele de „ţigani” (zingari, tsigans, zigeuners, cigani, cikani în alte limbi) provine din grecescul athinganoi, (tradus: „a nu se atinge”), numele unei secte din Bizanţ care practica izolaţionismul, cu care aceştia au fost confundaţi. O etimologie mai probabilă a termenilor „ţigani“, „gypsy” şi „gitans” daţi acestui popor sunt derivate de la numele „Egipt” , „giptean”, în mai multe limbi europene, şi se bazează pe faptul că, în Evul Mediu, se presupunea că originea ţiganilor ar fi fost din Egipt. Se poate observa că, la origine, termenul de „ţigan” nu are o conotaţie negativă, însă cei mai mulţi din susţinătorii termenului de „rrom” consideră că denumirea de „ţigan” face referire la situaţia socială (robi,sclavi) a acestei etnii, de până în secolul XIX. Această situaţie nu este una singulară; în cazul României, denumirea etnolingvistică de român îşi are originea în arhaicul „rumân” care, conform istoricului Stelian Brezeanu în Romanitatea Orientală în Evul Mediu, semnifică condiţia de şerb (sclav,rob) în Ţara Românescă.
Denumirea de „rrom” a fost adoptată pe plan internaţional în aprilie 1971 la Londra în cadrul primului Congres Internaţional al Rromilor şi îşi are originea atât în propria limbă a etniei – cu sensul de „bărbat” (ca etnonim) – cât şi în sanscrită, unde înseamnă „stăpân”.
Se poate remarca că, în perioada contemporană, existenţa preconcepţiilor negative faţă de etnia rromă/ţigănească nu este determinată de denumirea acesteia, ci de comportamentele şi atitutinile pe care membrii aceastei comunităţi le au în societate. Psihologul canadian J.Philippe Rushton susţine, în „General mental ability in South Asians: Data from three Roma(Gypsy) communities in Serbia”, că lipsa integrării sociale a acestor comunităţi este determinată genetic prin existenţa unui coeficient mediu de inteligenţă (IQ mediu) la populaţia adultă de 70, mai redus decât media europeană de 100, fapt care stă la baza comportamentelor deviante ale multor membri din această etnie. Deşi teoria „inteligenţei rasiale” a psihologului canadian naşte multe controverse, este evident că situaţia romilor/ţiganilor în cadrul statelor europene şi nu numai se evidenţiază prin faptul că o mare parte a lor trăiesc în grupuri marginale, neintegrate social, cu o rată mare a infracţionalităţii şi criminalităţii şi cu multiple comportamente antisociale (reticienţă faţă de educaţie formală, de norme de igienă şi servicii sanitare, cerşit etc). Chiar Preşedintele Traian Băsescu a formulat o astfel de preconcepţie negativă în 2007, când, agasat de jurnalista Andreea Pană, s-a adresat acesteia cu apelativul de „ţigancă împuţită”. Aducându-ne aminte de acest scandal, putem înţelege astăzi reticenţa Preşedintelui de a promulga legea propusă, în prezent, de parlamentarul Prigoană.




În septembrie 2008, a avut loc sub patronajul Comisiei Europene prima Reuniune la Nivel Înalt privind Incluziunea Rromilor ce urmărea identifacarea de politici publice pentru integrarea lor. S-a concluzionat că, indiferent de etimologia folosită, „rromi”, „ţigani”, „gypsy”, etc., existenţa unor preconcepţii peiorative faţă această etnie este determintă de comportamentele antisociale ale unei părţi din cadrul membrilor ei şi nu de denumirea prin care sunt definiţi.
Pe de altă parte folosirea termenilor de „Roma” şi „Romani” (fonetic) respectiv „Rroma” şi „Rromani” (ortografic) a provocat în mai multe rânduri confuzie cu alte denumiri omonime. Existenţa unor conotaţii peiorative faţă de această etnie, precum şi posibilele confuzii au determinat mai multe ONG-uri să formuleze petiţii, atât în România cât şi la nivel european, ce urmăresc modificare termenului de „rromi” cu un altul. Spre exemplu iniţiativa „Roma or Romani are NOT Romanians or Romans – European Parliament to prohibit the name conflict”, de pe www.causes.com, ce are în prezent peste 12.000 de susţinători, pledează pentru prohibiţia termenilor de „Roma” şi „Romani” ce definesc etnia „Gypsy” şi limba acestora, întrucât există un conflict al denumirii cu oraşul Roma şi locuitorii acestuia din Italia, precum şi cu România (Romania în lb.engleză), român şi limba română (Romanian), şi propune ca Parlamentul European să îi definească pe „gypsy” cu denumirea de „Inrromis” unde sufixul IN să arate existenţa unei etnii internaţionale.
În concluzie, chiar dacă se va păstra titulatura de „rromi” sau va fi schimbată în „ţigani” sau chiar în „indo-rromi”, după cum propunea, în 2008, vicepreşedintele Organizaţiei Mondiale a Rromilor, Florin Cioabă, problemele sociale grave ale acestei etnii rămân aceleaşi şi, în lipsa unor soluţii pentru rezolvarea acestora, conotaţiile peiorative ale termenilor de „ţigan” şi, mai nou, „rrom”, vor fi preluate de orice denumire pe care o va adopta această comunitate.


surse: Comisia Europeană, Financial Times, Mediafax, Realitatea.net, România Liberă, tigan.ro,
BREZEANU, Stelian, Romanitatea Orientală în Evul Mediu, Editura All, Bucureşti, 1999
FRASER, Angus, Ţiganii, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998
J.Philippe Rushton, în „General mental ability in South Asians: Data from three Roma(Gypsy) communities in Serbia” (ScienceDirect 18.oct 2006)

Analiză: Diferenţe interculturale şi discriminare în ceea ce priveşte marginalizarea evreilor din România

Potrivit lui Vintilă Mihăilescu, există o conjunctură relaţionară între a ordona şi a categorisi; a categoriza presupune a dispune de o clasă şi de criterii pentru a decide apartenţa unui obiect la o anumită clasă, tipologie. În virtutea acestui proces cognitiv, există tendinţa de a ordona, în baza unui mod de gândire organicist, aristotelic, orice termen de conotaţie socială. Această activitate poate apărea la nivelul subconştientului sub forma unei gândiri simbolice, ce se leagă de alegeri culturale şi identitare.
Pentru ca între aceste clase, categorii, tipologii de clasificare să existe neînţelegi este nevoie de conştientizare atât a factorilor ce despart, formează limite între grupuri, cât şi de condiţii de discriminare. Andreas Wimmer introduce o teorie a unui proces-multinivel pentru a înţelege caracteristicile etniilor şi cum aceastea sunt generate şi transformate peste timp. Teoria presupune că limitele etnice sunt produsul unui cumul clasificatoriu şi actorilor dintr-un anumit câmp social. Wimmer defineşte etnicitatea, asemeni lui Weber, ca o modalitate de simţire intrinsecă, subiectivă, ce face individul să se simtă aparenent la un grup, în funcţie de credinţe, cultură împărtăşită şi moştenire comună. D. L. Horowitz consideră că, potrivit unei teorii generale a conflictelor etnice, motivele discordiei pleacă de la rolul modernizării în societate, ce implică interese economice – lupta pentru resurse – şi pluralismul cultural. Aceste trei simboluri sociale duc la tendinţe individualiste ce accentuează şi forţează asupra conceptelor de egalitate şi concurenţă.
După Primul Război Mondial, odată cu formarea României Mari, potrivit studiilor antropologice şi demografice, populaţia de etnie românească din cadrul României interbelice însuma aproximativ 70% din total. Efectele creării unui stat naţional legitim se contretizează prin implementarea unei administraţii româneşti, în efortul de a susţine statul de jure, defavorizând astfel etniile minoritare. Legitimarea naţionalistă a dus la ideea unui “spirit românesc”, promovată de către PNŢ, ce poate fi privită ca un extremism al autodeterminării. Totodată, profesorul Cuza, de la Iaşi, aduce în discutie concepte anti-semite, acuzând infuzia ebraică asupra purităţii creştine româneşti; în virtutea unor astfel de percepţii, Corneliu Zelea Codreanu îşi începe propaganda anti-iudaică. Aceste pretenţii naţionaliste, precum şi o serie de acţiuni menite să apere legitimitatea României ce îşi mărise considerabil atât populaţia, cât şi teritoriul, se desfăsoară în contextul ameninţării bolşevice, în criza europeană estică a opoziţiei dintre albi şi roşii. Datorită instabilităţii politice şi insucceselor de omogenizare a diferenţelor economice moştenite din regiunile ce alcătuiau în perioada imediat următoare a Primului Război Mondial, anii 1930 debutează cu nemulţumirea populară asupra programelor PNL şi PNŢ – partidele ce-şi împărţiseră succesiv autoritatea supra Guvernului – precum şi cu o simpatie efervescentă asupra mişcărilor extremiste fasciste, în trend cu restul Europei – Guvernul Mussolini din Italia, cel al lui Franco din Spania sau al lui Salazar din Portugalia.
Mişcarea fascistă din România este cea mai puternică din Europa de Est, fiind asociată cu imaginea lui Corneliu Zelea Codreanu. Acolit al Ligii Apărării Naţionale Creştine, Codreanu provoacă, în 1922, o mişcare studenţească împotriva programului liberal ce acorda cetăţenie română evreilor şi îl asasinează pe şeful poliţiei din Iaşi, ce maltratase câţiva adepţi ai profesorului Cuza. În România anilor 1920, crima nu era considerată crimă dacă nu era comisă în scop personal, iar crima comisă în scopul apărării intereselor populare, în opoziţie cu un guvern lipsit de popularitate, era un act eroic. Garda de Fier, condusă, în anii 1930, de către Corneliu Zelea Codreanu, întemeiată pe principii identitare – naţionaliste şi creştin-ortodoxe – împarte societatea, odată cu problemele sociale-economice şi politice ale perioadei interbelice, dar şi cu o multitudine de asasinate politice, în simpatizanţi şi opozanţi ai mişcării. Populaţia cea mai vulnerabilă la aceste clivaje sociale este cea minoritară, reprezentată cu precădere de către ţigani şi evrei.

În 1925, apare la Tipografia “Cultura Poporului”, din Bucureşti, “Atentatul jidănesc împotriva profesorului A.C. Cuza” cu titlul de comunicat; semnat de către profesorul doctor Corneliu Şumuleanu, preşedintele Regionalei Iaşi a Ligii Apărării Naţionale Creştine, documentul de doar 15 pagini, ce poarta antentul zvasticii naziste, invocă “o serie de atentate la fel, a căror coincidenţă dovedeşte că în dosul lor e un plan, o înţelegere comună, prin sinagogi, unde se ştie că jidanii pun la cale toate trebile lor”, făcând referire la o idee conspiraţionistă a premeditării unor atentate la valorile economice, politice şi morale ale societăţii, în favoarea evreilor. Această concepţie, a teoriei conspiraţioniste cu tendinţe francmasonice, se împământeneşte în conştiinţa generală ca stigmă: în momentul întălnirii cu un străin, aparenţele predispun la anticiparea unor atribute ce îi determină acestuia o anumită identitate socială. Atitudinile sociale vis-a-vis de o persoană stigmatizată vin în ideea conform căreia respectivul individ nu ar împărtăşi calităţile umane generale ale celorlaţi oameni, principiu în baza căruia acesta nu ar putea avea drepturi egale; ca atare, o persoană stigmatizată este victima discriminării, atât cognitive, precum şi de facto, prin limitarea formală sau informală, a accesului la resurse. Prin stigmatizare se construieşte o ideologie potrivit căreia se explică o relaţie de inferioritate şi un grad de periculozitate, marcând şi raţionalizând animozităţi, faţă de o persoană sau clasă socială.
Efectele conceptului de stigmatizare sunt, aşa cum am precizat, anumite seturi valorice cognive, ce ar putea fi partajate, în prejudecăţi sau atitudini, măsuri de acţiune sau taxonomii. Atentatul Jidănesc împotriva profesorului A.C. Cuza (Comunicat) foloseşte termenul de “jidănesc” – ca atribut adjectival format prin derivare de la substantivul “jidan”. Este oare corect politic termenul? Conotaţia pe care denumirea de “jidan” o poartă este asociată unui caracter impur, unei devianţe de la principiile axiologice generale, fapt pentru care se evită terminologia “evreu”, în lucrarea citată.
Ne putem întreba cum, în contextul unei Românii moderne, a unei evoluţii industriale şi economice a societăţii aniilor 1930, ce urmează crahului, categoria evreilor, cunoscută pentru un simţ antreprenorial de excepţie poate fi discriminată. Răspunsul vine atât prin filieră internă-românească, cât şi printr-o analiză a curentelor societăţii internaţioanle. Pe 14 septembrie 1940, România a fost proclamată, prin Decret Regal, Stat Naţional Legionar – mişcarea fiind singura organizaţie politică recunoscută. În perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941, au fost promulgate aproximativ 20 de decrete-legi prin intermediul cărora populaţia de origine evreiască era scoasă din organizarea socială a naţiunii române. Prin intermediul acestor acte de natură juridică, marginalizarea evreilor capătă un caracter formal. Un exemplu al acestor documente este Decretul – Lege pentru trecerea proprietăţilor rurale evreeşti în patrimoniul Statului nr. 3810 din 17 noiembrie 1940, al cărui prin articol enunţă: “Evreii nu pot stăpâni, dobândi sau deţine proprietăţi rurale în România, sub niciun titlu şi în nicio calitate, precum proprietari, uzufructuari, asociaţi, administratori, etc.”. Naţionalizarea proprietăţilor în virtutea apartenenţei etnice reprezintă în mod clar discriminarea şi marginalizarea unei categorii formată în jurul unui percept etnic vis-a-vis de accesul la anumite resurse la care ceilalţi membri ai societăţii au şanse egale.
Intoleranţa etnică se traduce, în contextul anilor 1940, prin termeni precum, antisemitism, rasism, xenofobie, iudeo-masonerie sau iudeo-comunism. Potrivit percepţiei generale, cu formă de prejudecată, de la care a plecat legitimarea actelor emise sub tutelă regală, sintagma “iudeo-comunism” presupune dispoziţia iudeilor de a propaga idei comuniste, în special pentru “bolşevizărea de către evrei a Basarabiei şi Bucovinei”. De acest concept este legată şi tema conspiraţionistă francmasonică, conform căreia o organizaţie ocultă formată pe criterii etnice, tinde la o dominaţie mondială.
Astfel, prin intermediul unor percepte precum “iudeo-comunismul” ce ameninţa ordinea statală capitalistă, ori prin tema francmasonică, faţă de care societatea românească, aflată în contextul legitimării statului naţional interbelic, asociate unei instabilităţi politice naţionale şi europene, precum şi unor perioade de fluctuaţie economică, dezvoltă un sentiment repulsiv, se creează distincţia bine-rău asociată, prin stigmatizare, anumitor categorii etnice, din care se naşte rasismul. Sociologul Traian Herseni, implicat în activităţile Mişcării Legionare, susţinea postulatul unei “rase evreieşti”, făcând confuzii antropologice între rasă, neam şi etnie. Constantin Papanace, legionar, considera că: “Purificarea rasială a poporului românesc este o problemă de viaţă şi moarte”, ce trebuie rezolvată prin indiferent ce mijloace. Printre oamenii de cultură ai studiilor umaniste din perioada interbelică, susţinători ai dreptei naţionaliste, se numără, alături de Herseni, şi Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica.
În aceasta luptă identitară, între bine şi rău, pur şi impur, dusă în numele naţionalismului creştin şi determinării etnice, se creează, din punct de vedere antropologic două grupuri implicate în problematică: cel al aparteneţilor la ideile dreptei, extreme, legionari şi simpatizanţi, şi o repoziţionare a etnicităţii evreişti, ca raport la societatea românească. Primul grup, cel al legionarilor, îşi creează o identitate, pe care, cum deja am amintit, o legitimează în septembrie 1940. Pentru a vorbi despre o identitate este nevoie, potrivit lui Anthony Smith, de un intens sentiment de apartenenţă şi solidaritate. Acesta este menţinut în România interbelică prin naşterea unui întreg folclor legionar: de la uniforma verde, la cântece şi poezii – elemente de creaţie populară, educaţie, publicaţii de factură fascistă.
Probabil că problema evreiască ar fi evoluat într-un discurs public de amploare considerabilă şi în favoarea etnicilor iudaici în urma Celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu înfrângerea Germaniei Naziste, susţinătoare a mişcărilor fasciste europene, însă, instabilitatea politică şi rapida succesiune de regim – prin trecerea la comunism – au oprit libera exprimare pentru următoarele zeci de ani. Potrivit lui Katherine Verdery, în urma comunismului, regim represiv al oricăror forme de manifestare socială, populaţia ţărilor fostului lagăr sovietic este liberă la autodeterminare, proces de o lungă întindere în timp. Astfel, se poate explica, prin prisma unui regim totalitar, trecerea sub tăcere a unor teme preluate din discursul fascist interbelic, precum cea a deportării, în regimul comunist, ce a favorizat plecarea din ţară a etnicilor evrei, cunoscuţi ca buni antreprenori şi mari proprietari; de asemenea, postulatul lui Katherine Verdery legitimează o serie de revendicări apărute ulterior, precum reabilitarea imaginii evreişti şi formarea unui Memorial al Victimelor Holocaustului.

Corectitudinea politică cu privire la discursul vis-a-vis de evrei prinde noi dimensiuni în era post-comunistă; nerecunoaştere masacrelor etnicilor iudaici, în Europa interbelică şi în Cel de-al Doilea Război Mondial, şi a ideii de Holocaust pot atrage o percepţie negativă a societăţii.
Perioada post-comunistă continuă discursul ce menţionează discriminarea evreilor în perioada anilor 1920-1940, însă are un rol afectiv memorial, subiectul ne mai fiind de actualitate. Manifestările publice ale asociaţiilor evreieşti europene se rezumă, în mare parte, la revendicarea recunoşterii oficiale a existenţei unui fenomen antisemit. Minoritatea evreiască este recunoscută oficial în România, conform recensământului din 2002, fiind vorba de 5785 etnici evrei. Comunitatea Evreiască din România, pe site-ul oficial, prezintă scopurile şi modul de organizare al unei comisii de cercetare a victimelor Holocaustului. Subiectul discriminării evreilor nu mai este cuprins în discursul public cotidian. Ziarele perioadei interbelice ce îşi constituiau articolele în favoarea dezideratelor fasciste, precum “Buna Vestire” sau “Cuvântul”, au dispărut. Numele de “jidani” dat evreilor are o încărcătura peiorativă, fiind asociat, în special, cu modul de exprimare al administraţiei legionare. Putem considera faptul că liniştea stabilită pe plan internaţional cu privire la subiectul evreilor se datorează şi faptului că, în urma Celui de-al Doilea Război Mondial, în 1948, este întemeiat, pe scena internaţională, statul evreu, Israel, mulţi dintre etnicii iudei, preferând sau fiindu-le facilitată mutarea în cadrul noului stat. Considerentele economice şi culpa colectivă mondială din a doua jumătate a anilor 1940, după ce Germania Nazistă pierde războiul, pot fi interpretate ca context favorabil evreilor, într-o amplă dispută, pentru întemeierea statului Israel.
Am putea concluziona că, ceea ce s-a întâmplat cu etnicii evrei din România în perioada Mişcării Legionare şi a regimului Antonescu este o marginalizare forţată în cadrul ţării, prin contextele internaţionale ale dreptei extreme la care România a aderat; problemele sociale pe care ţara noastră dorea să le rezolve erau mai uşor de soluţionat, în prezenţa discriminării unei categorii general bogate, cu spirit antreprenorial, ce beneficia de o circulaţie a capitalului pe plan internaţional, în contextul afirmării şi legitimizării unui stat naţional suveran român şi prin asocierea cu puteri europene ce, prin afiliaţie la anumite seturi de gândire comună, puteau interveni ca garanţi ai apărării şi legitimării intereselor româneşti.
Prezentul, după o perioadă de cenzurare a liberăţilor – regimul comunist, nu conţine un discurs public aprins vis-a-vis de problema evreiască, însă subiectul rămâne deschis, fără o rezolvare concludentă.


Bibliografie
• CRAMPTOM, R.J., Eastern Europe in the Twentieth Century, ed. Routledge, New York, 1997
• GHIMPA, D. Nicolae, Petre Sârbulescu, Ioan C. Popescu, Nicolae Matei, Codul de Românizare, Editura Ziarul Universul, Bucureşti 1942
• GOFFMAN, Erving, Stigma, Penguin, London, 1963
• LYA, Benjamin, Dumitru Hîncu, Hary Kuller, Ioan Şerbănescu, 1941 Dureroasa fracturare a unei lungi convieţuiri, editura C.S.I.E.R., Bucureşti, 2001
• MIHĂILESCU, Vintilă, Fascinaţia diferenţei, editura Paideia, Bucureşti, 1999
• NAGY-TALAVERA, Nicholas M., The Green Shirts and Others: A History of Fascism in Hungary and Romania, Hoover Publication 85, Stanford, California, Stanford University Press, 1970
• SALAT, Levente, Multiculturalismul liberal, editura Polirom, Bucureşti, 2001
• SMITH, Anthony D., The Ethnic Origins of Nations, Blackwell Publishers, Malden, Massachusetts, USA, 1999
• ŞUMULEANU, Corneliu, Atentatul Jidănesc împotriva profesorului A.C. Cuza (Comunicat), Tipografia Cultura Poporului, Bucureşti, 1925
• VERDERY, Katherine, “Nationalism and National Sentiment in Post-Socialist Romania” in Slavic Reviews, vol. 52, no. 2 (summer 1993), The American Association for the Advancement of Slavic Studies, pp. 179-203
• WIMMER, Andreas, “The Making and Unmaking of Ethnic Boundaries: A Multilevel Process Theory”, în AJS Volume 113 Number 4 (January 2008): 970–1022
• Institutul Naţional de Statistică : http://www.insse.ro/cms/files/RPL2002INS/vol1/tabele/t40.pdf, site consultat la 22 mai 2010

Codex Alimentarius – de la practică sănătoasă, la conspiraţie mondială

Comisia Codex Alimentarius a fost creată, în 1963, de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie în colaborare cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii, pentru a proteja sănătatea consumatorilor şi pentru a asigura practicile comerţului liber în ceea ce priveşte alimentele. Coordonarea proiectelor presupuse de Codex Alimentarius au fost preluate de către guvernele internaţioanale şi diverse ONG-uri.

În ciuda dorinţei proclamate de a armoniza practicile alimentare, Codex Alimentarius a fost învinuit (de conspiraţionişti) că ar fi un plan de a elimina o mare parte din populaţia mondială, funcţionând doar în beneficiul concernelor farmaceutice.

Printre dispoziţiile pe care codul alimentar le prespune, se numără:
- suplimentele alimentare nu pot fi vândute fără reţetă de către farmacii, în scopuri profilactice;
- prescripţiile medicale sunt necesare chiar şi pentru medicamente în doze mici;
- menta şi usturoiul sunt clasificate ca droguri de categoria a 3-a, iar, ca atare, vor fi vândute doar în farmacii; totodată, orice aliment cu efect terapeutic nu va mai fi găsit la liber pe piaţă;
- alimentele modificate genetic vor fi vândute fără a avea o etichetă care să menţioneze faptul ca au fost prelucrate în laborator.
Codex Alimentarius a fost deja adopatat în multe dintre ţări.
Astfel, vitamina C peste 200 mg a devenit ilegală, la fel ca şi vitamina B1 peste 2,4 mg. Potrivit EEC6565, vânzarea de plante medicinale ca alimente reprezintă o infracţiune similară vânzării drogurilor ilegale. Pentru că plantele medicinale, folosite cu scop propedeudic, vor putea fi plantate controlat, importate şi vândute doar cu acordul marilor consorţii farmaceutice şi al guvernelor, se asteapta ca preţul unor anumite produse, precum al celor găsite astazi în supermarketuri, pieţe sau magazine de tip PLAFAR, să crească foarte mult.

Norma din 23 noiembrie 2001 a Ministerului Sănătăţii vorbeşte, în articolul 4, de iradierea alimentelor, conform Codex Alimentarius. Potrivit acestuia, alimentele urmează a fi supuse unui tratament de iradiaţie cu Cobalt 60 sau Cesiu 137. Prin acesta se aşteaptă reducerea prezenţei bacteriilor, dar şi îndepărtarea eventualilor dăunători naturali. Unii cercetători consideră că folosirea radiaţiilor pentru conservarea alimentelor este dăunătoare pentru că, alături de îndepartarea microbilor, sunt distruse şi vitaminele şi mineralele naturale ale plantelor. Deşi procedeul este cunoscut de câteva zeci de ani în America şi deja practicat în Europa – vizibil în magazine în cazul alimentelor importate care, pentru a se menţine proaspete şi pentru a arăta bine, pentru a fi mai mari, au fost iradiate – există experimente făcute în India, pe copii hrăniţi cu produse iradiate, ce indică faptul că, în timp, aceştia au suferit distrugeri ale
cromozomilor. Acelaşi tip de experiment a fost aplicat şi pe câini, iar, după o perioadă, aceştia aveau splina mărita. Potrivit cercetătorilor, cancerul şi bolile de rinichi sunt doar două dintre pericolele la care populaţia se expune în urma aplicării Codex Alimentarius.

Teoriile conspiraţioniste merg chiar mai departe în ceea ce priveşte armonizarea practicilor alimentare. Ţinând cont că, la origine, Codex este teoria unui nazist, I. G. Farben, se presupune chiar că, potrivit teoriilor malthusiene, codul alimentar va duce la eliminarea unei mari populaţii a planetei, astfel încât resursele naturale, aşa cum sunt exploatate prin tehnicile prezente, să permită auto-susţinerea; totodată, se presupune că există un acord între marile imperii farmaceutice şi producătorii agricoli pentru dezvoltarea unei laturi perverse a capitalismului – exploatarea pieţei în absenţa oricăror considerente etice.

surse: Codex Alimentarius, ecomagazin.ro, foodsafetynetwork.ca, legestart.ro, Natural Health Information Center

Un proiect megalomanic, cu orice sacrificii

Până în 2012, Bucureştiul va avea o nouă arteră, considerată a fi cea mai importantă sistematizare urbană a Capitalei, din ultimii 20 de ani - Bulevardul Uranus. Drumul va lega Calea Rahovei de Piata Victoriei, urmând sa aibă câte 3 benzi pe sens, pe o lungime de 12,5 kilometri. Potrivit autorităţilor, durata medie pentru a îl străbate urmează să fie de 25 de minute.

În cadrul primului tronson de execuţie a lucrărilor, dintre Piata Victoriei şi Strada Occidentului, proiectul este finalizat, deja, în proporţie de aproximativ 70%, iar primarul Sorin Oprescu a declarat ca partea aceasta a noului traseu urban va fi gata până la sfârşitul acestui an. Până la sfârşitul anului viitor, va fi finalizat tronsonul care trece prin Piaţa Buzeşti-Berzei şi Strada Vasile Pârvan, iar, în 2012, tronsonul Strada Vasile Pârvan - Uranus - Calea Rahovei. Lucrările presupun un caracter complex, fiind nevoie de intervenţii în cazul reţelei de apă, canalizare şi sistemului de circulaţie a tramvaielor. În urma unor consultări între primarul Oprescu şi Patriarh, s-a ajuns la concluzia că se va săpa un tunel circulabil pe sub Dealul Parlamentului.

Problemele cu cea mai mare mediatizare din partea presei privesc exproprierile şi demolările din perimetrul viitoarei artere. În prezent, mai sunt (încă) necesare avize de declasare a unor clădiri - monumente istorice, protejate prin lege de către Ministerul Culturii prin acordul Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice.

„În lista monumentelor istorice, pe segmentul în care se demolează acum sunt trei clădiri care necesită avizul Ministerului Culturii pentru a fi demolate: Hotel Marna (str. Buzeşti nr. 3), casa în care a locuit Eminescu (str. Buzeşti nr. 5) şi Casa Constantin Rădulescu (Calea Griviţei nr. 80)", a precizat arh. Adrian Bălteanu. În cazul Cinematografului Marna, aflat la intersecţia dintre Strada Buzeşti cu Calea Griviţei, potrivit lui Sorin Oprescu, se va păstra şi reabilita faţada, conform unui protocol între Primaria Capitalei şi firma OMV, ce va construi, în spatele acestuia, un proiect imobiliar.

Cea mai profitabilă, pentru proprietari, dintre demolările pentru Bulevardul Uranus, este cea a Halei Matache. Deţinătorii imobilului sunt grecii Vasilis Ferfelis şi Koupatsaris Dimitrios, ce vor primi pentru cedarea construcţiei 1,4 milioane de euro (peste 6 milioane de lei). Primăria Capitalei a stabilit acest preţ, deşi Hala Matache nu poate fi demolată până la declasare, fiind un monument istoric protejat prin lege. Bugetul total pe care Primăria Bucureşti îl poate folosi pentru exproprieri este de 61 milioane de lei. Hala Matache a fost cumpărată de către omul de afaceri Vasilis Ferfelis în anii '90 şi se află în proprietatea firmei Grec-Rom Business SRL, înfiinţată în 2003.
Hala Matache a fost construită în 1887. Potrivit istoricului Adrian Majuru, în zona în care se află clădirea era, la sfârşitul secolului al XIX-lea, marginea oraşului, un loc în care ajungeau birjarii şi vânzătorii de chilipiruri. Pe numele sau complet Loloescu Matache, acesta îşi începe afacerile ce privesc comercializarea cărnii, după Războiul de Independenţă, nereuşind să creeze o companie prestigioasă ca profil economic, ci mai mult să se facă cunoscut datorită poziţionării măcelăriei la răspântia unor drumuri mărginaşe foarte circulate. În timpul perioadei comuniste, hala a aparţinut abatorului de la Glina.
Pe lângă Hala Matache, alte 12 monumente vor fi demolate pentru construcţia Bulevardului Uranus. Reprezenanţii ONG-urilor care doresc conservarea patrimoniului s-au opus vehement declasării imobilelor pentru a fi dărâmate. Potrivit lui Daniel Cherecheş, din cadrul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a Municipiului Bucureşti, există şi posibilitatea ca Hala Matache să fie mutată sau conservată parţial. În prezent, conform planului, pe locul acesteia urmează sa fie amenajat un spaţiu verde şi o parcare.

Exproprierile au stârnit numeroase reacţii negative din partea populaţiei ce locuieşte în clădirile ce urmează a fi demolate. Mai mulţi proprietari se consideră nedreptăţiţi în ceea ce priveşte banii pe care i-au primit pentru locuinţe din partea Primăriei.

Potrivit estimărilor autorităţilor, Bulevardul Uranus, care va avea şi o pistă pentru biciclişti, pe carosabil, la standarde europene, va avea o capacitate de 2.500 de vehicule pe oră, faţă de, în prezent, 600-700. Totodată, numărul pasagerilor ce pot fi transportaţi, potrivit calculelor, va creşte până în jurul cifrei de 1.000-2.000 pe oră.

surse: Adevărul, Adevărul de Seară, Evenimentul Zilei, nationalist.ro, realitatea.net, România Liberă

Despre morţi, numai de bine

5 noiembrie 2010: in jur de ora 7:30 dimineaţa, omul politic şi poetul Adrian Păunescu se stinge din viaţă la Spitalul Floreasca.
Pe 25 aprilie 2009: în studioul Realitatea TV, Adrian Păunescu, invitat într-o emisiune a jurnalistei Corina Drăgotescu, scrie o poezie ad-hoc, cerând o foaie de hârtie, după ce este surprins de un cutremur în timpul emisiunii. Astăzi, în ziua morţii poetului, acelaşi post de televiziune şi-a trimis corespondent în Republica Moldova, în satul Copăceni, judeţul Bălţi, pentru a transmite, citez, “din ograda în care a trăit mare poet”.

Adrian Păunescu a debutat ca autor literar în anul 1960, publicând peste 50 de cărţi, preoponderent volume de versuri, editate în tiraj record, de peste un milion de exemplare. Tot lui i se datorează înfiinţarea Cenaclului “Flacăra”, pe 17 septembrie 1973, manifestaţie cultural artistică din perioada regimului comunist, in cadrul căreia muzicieni de folk si rock – pe care autorităţile comuniste îi supravegheau îndeaproape – au putut să se lanseze şi să fie promovaţi.

Deşi iniţiator al Cenaclului “Flacăra” şi fiu al unui membru liberal, Adrian Păunescu s-a declarat un adept al ideologiei socialiste. În timpul perioadei comuniste, publică poezii adulatoare pentru tovarăşul Ceauşescu, precum

"Vă mulţumesc":

"Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă (...)
Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,
Aţi deşteptat întreagă speranţa românească, (...)
Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,
Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,
Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod
Ca-n '72, ţin minte: «Acum ori niciodată!» (...)
De-aici, din umilinţa la care sunt constrâns,
Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,
Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plâns
Am să vă fiu ostaşul cinstit până la moarte.
Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,
Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune
Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti
Şi tot ce e valoare în juru-i să adune. (...)
Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,
Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare".

După 1989, Păunescu nu reneagă complet ideologia socialistă şi se afiliază Partidului Socialist al Muncii, creat de Ilie Verdeţ, devenind, ulterior, după 2001, membru al PSD. Perioada post-decembristă i-a fost prielnică politic, obţinând, pentru mai multe mandate, funcţia senatorială pentru judeţele Dolj şi Hunedoara.

Pe 31 iulie 2004, Carmen Păunescu, a doua soţie a poetului, este actorul principal într-un accident rutier grav, in judeţul Dolj. Aceasta, aflată la volan într-un jeep, alături de fiica sa, Ana-Maria, depăşeşte neregulamentar o coloană de maşini, lovind frontal un autoturism Dacia Nova, ce circula regulamentar. În accident, îşi pierd viaţă 3 din cei 4 pasageri ai Daciei, un bărbat de 46 de ani, soţia sa, de 43 de ani, şi una dintre fiice, în vârsta de 18 ani. Carmen Păunescu a fost condamnată la 2 ani de închisoare, cu suspendare, fapt ce a stârnit reacţii de protest din partea presei.

În ultimii ani de viaţă, Păunescu a fost preocupat de activitatea publicistică, fiind colaborator la ziarul Ring şi publicând volume ample de poezie, printre care şi, în 2003, “Cartea Cărţilor de Poezie”, al cărei preţ pe piaţă este de 500 de lei. Șerban Cioculescu a considerat că Adrian Păunescu că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl descrie drept"ultimul mare poet social român".



Printre personalităţile scenei publice româneşti, invitate să vorbească despre dispariţia lui Adrian Păunescu, se numără şi fost-preşedinte Ion Iliescu, ce, culmea, îl scuză pe cel recent trecut în nefiinţă de posibile acuzaţii ce privesc simpatizarea regimului comunist. Ciudată asocierea dintre cele două embleme politice şi publicistice ale vieţii comuniste şi cripto-comuniste.
Totuşi, orice cercetător al opiniei publice ştie că cele mai bune studii nu sunt cele realizate în cadrul propriei comunităţi; astfel, pe site-ul “yahoo news”, potrivit agenţiei Associated Press, se relatează: ” Romanian poet who praised dictator Ceausescu dies”. Fiecare înţelege ce vrea, însă, rămâne vorba românească – “despre morţi, numai de bine”.

surse: Evenimentul Zilei, Gândul, Wikipedia, Yahoo!, 9am.ro

Kosovo, interese internaţionale mascate prin veleităţi etnice endemice

Curtea Internaţională de Justiţie a decis că declaraţia unilaterală de independenţă a Kosovo, din februarie 2008, nu a încălcat dreptul internaţional general. Rezultatul CIJ reprezintă un aviz consultativ care ar putea duce la sporirea presiunilor asupra statelor ce nu au recunoscut încă, cel puţin, independenţa statului balcanic. “Declaraţia de independenţa din 17 februarie 2008 nu a încălcat nici dreptul internaţional general, nici Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate ONU din 1999 şi nici cadrul constituţional”, potrivit lui Hisashi Owada, preşedintele CIJ. În urma anunţării deciziei, ministrul de externe al Kosovo, Skender Hyseni, a declarat că Serbia este, din nou, aşteptată la masa negocierii în contextul unor discuţii între “două state suverane”. Răspunsul sârbilor reprezintă reconfirmarea poziţiei diplomatice vis-a-vis de problema kosovară; Vuk Jeremici, ministrul de externe de la Belgrad, consideră că statul pe care îl reprezintă nu va recunoaşte niciodată relativ nou proclamatul vecin de la sud. Printre ţările ce nu au recunoscut independenţa provinciei sârbeşti se află puteri ale scenei politice internaţionale, precum Rusia şi China, dar si membri ai Uniunii Europene – Spania, Grecia, Slovacia şi România. Deşi odată cu avizul consultativ CIJ aceste state sunt presate la o deschidere a relaţiilor diplomatice cu Kosovo, este greu de crezut ca acest lucru se va întâmpla; principala problemă a chestiunii kosovare o reprezintă pericolul ca un val de regiuni şi grupuri din întreaga lume să fie încurajate, urmând regula precedentului, să ceară, pe rând, autonomie. Potrivit autorităţilor sârbeşti, reprezentate de preşedintele Boris Tadic, de viziune pro-occidentală, "recunoaşterea unanimă a statului cu capitala la Priştina ar declanşa un întreg proces de creare de noi state ce se va deschide în întreaga lume, care va destabiliza multe regiuni ale lumii”.Până în prezent, doar un număr de 69 de state au recunoscut independenţa Kosovo, în frunte cu SUA, Marea Britanie, Franţa şi Germania, ţări implicate şi în diplomaţia ce a condus la atacul NATO asupra Iugoslaviei lui Slobodan Milosevic şi în administraţia ulterioară a ONU.
Printre alţi susţinători ai Kosovo se număra state apropiate de politicile americane, precum Arabia Saudită şi Iordania, dar şi alte părţi ale Iugoslaviei care au urmat un proces de desprindere, precum Croaţia sau Slovenia.

Societatea kosovară este considerată a fi cea mai tânără din Europa, peste 52% din populaţie având sub 27 de ani. Potrivit analiştilor europeni, rata somajului atinge 50 de procente; astfel Kosovo are nevoie de investiţii străine pentru resuscitare economică, deoarece cele 4 miliarde de euro primite ca ajutor financiar de la statele UE nu reprezintă decât un input iniţial. FMI a anunţat că va acorda un ajutor de 108,9 milioane de euro pentru Priştina, acesta urmând să permită deblocarea altor finanţări de la Banca Mondială şi Uniunea Europeană. Guvernul kosovar are, însă, probleme interne grave, pe lângă cele pe plan diplomatic ce privesc suveranitatea sau cele de conflict etnic în cadrul propriilor graniţe; trecând peste rata alarmantă a şomajului, dorinţa de a investi în industria energetică şi cea minieră pentru a deveni un exportator de energie în câtiva ani pare utopică. Pentru a aduce în starea de funcţionare un sistem industrial este nevoie de investiţii străine ce, datorită problemelor politice si eventualului blocaj economic din partea venicilor statali, vor întârzia să apară. Serbia şi-a declarat deja, chiar din 2008, intenţia de a nu mai investi într-un teritoriu pe care îl consideră de jure al său, dar controlat, de facto, de autorităţi separatiste; astfel că, în acelaşi an, 2008, 37% din populaţia ţării trăia în sărăcie, cu mai puţin de 1,42 euro pe zi. Încercările de raliere la standardele europene sunt îngreunate de către nivelul ridicat al corupţiei. Săptămâna trecută, guvernatorul Băncii Centrale din Kosovo, Hashim Rexhepi, a fost arestat după o percheziţie la birou, într-o anchetă de corupţie. Acesta este suspect că ar fi abuzat de funcţia avută, acceptând mită, evaziune fiscală şi spălare de bani. Kosovo foloseşte, în urma declarării independenţei, drept monedă, euro şi depinde de investiţiile străine care, deseori, sunt direcţionate spre crima organizată.




surse: Capital, Deutsche Welle, Evenimentul Zilei, Foreign Policy România, nr. ian-feb 2010, Hotnews, România Liberă, Reuters

Istoria în imagini a carierei politice a lui Mircea Geoană

Vremuri grele şi dezamăgire faţă de Guvernul Boc. Mă uit înapoi, ferindu-mă de păcatul propriului reproş că nu am votat cu Geoană, pe care îl văd la multă lume, ca să-mi amintesc că, totuşi, am ales cea mai bună variantă posibilă. Aşadar, mai jos găsiţi câteva momente “glorioase” din cariera politică a lui Mircea Geoană.

De ce nu îmi doresc Catedrala Mântuirii Neamului

Autorul Pavel Codruţ, cunoscut pentru cărţile sale de psihologie aplicată şi modalităţi de autoeducare, fostă vedeta a aparent “regretatului” OTV, propune impozitarea Bisericii Ortodoxe Române, dar şi a celorlalte culte. Codruț își motivează propunerile prin faptul că ”Neamul românesc nu se va mântui cu şandramale mistice şi ritualuri sălbatice, judeo-creştine sau de alt fel. Patriarhia BOR sfidează întreaga naţiune săracă, refuzând să înceteze construcţiile faraonice şi inutile. Până când vom mai răbda acest parazitism religios sfidător?”. Totodată, el propune legalizarea prostituției, pentru că ”este naturală şi nu încalcă nici o lege divină”, dar și aplicarea unor impozite şi taxe severe persoanelor care practică profesii retrograde, cum ar fi astrologi, vrăjitori, ghicitori etc, precum şi bioenergoterapeuţilor de orice fel”. Deşi propunerea de impozitare a BOR vine din partea unui fost activist de partid, Pavel Codruţ făcând parte, în perioada socialistă, din Serviciul de Contrainformaţii, ea a stârnit simpatia unor entuziaşti, în mare parte tineri studenţi, în cadrul unui grup al reţelei de socializare Facebook. Iniţiativa domnului Codruţ vine pe fondul anunţului cum că, începând de anul acesta, Biserica Ortodoxă Română va investi în Catedrala Mântuirii Neamului, construcţie gigant, în apropierea Palatului Parlamentului, ce va conţine, pe cinci niveluri, dintre care trei în subteran, magazine de suveniruri, săli de concerte, librării, restaurante, chiar şi o parcare de 250 de locuri, asemănându-se, mai degrabă, unui mall.
Potrivit PS Ciprian Câmpineanul, dacă trei milioane de români ar da pe an 10 euro, atunci, în patru ani, lucrarea ar fi gata.
Deşi opinia publică a reacţionat diferit la ideea construcţiei Catedralei, un grup, al aceleiaşi reţele de socializare, Facebook, intitulat “Nu e momentul pentru "Catedrala Neamului" de 400 milioane euro”, a adunat aproximativ 24.000 de membri. De altfel, grupul “Susțin taxarea BOR și a celorlalte culte religioase”, cu aproape 6.000 de membri, îşi justifică activitatea prin următoarele premise:
- Taxarea Bisericii Ortodoxe Române și a celorlalte culte ar putea face parte dintr-o strategie realistă pentru ieșirea din criză.

- Biserica Ortodoxă Română are o relație privilegiată cu statul, ceea ce este anti-constituțional.

- Salariile clericilor sunt plătite de stat.

- Într-un stat democratic trebuie să existe separarea dintre stat și biserică spre beneficiul amândurora (secularism).

- Dispar în medie trei școli zilnic și apare o biserică la 2 zile.

- BOR deține o avere de aproximativ 3 miliarde de euro.

- BOR deține 22% din pădurile din Suceava.

- Investițiile BOR în programe sociale, dacă există, sunt insesizabile (aceasta fiind singurul motiv pentru care o
entitate ar putea cere în mod legitim scutirea de taxe).

- Fondurile BOR se duc spre achiziția de terenuri, spații și imobile.

- Bisericile fac evaziune fiscală.

- Bisericile nu produc nimic și nu contribuie economic, consumând fonduri substanțiale.

- Bisericile, deși scutite de taxe, sunt finanțate aproape integral de stat.

- BOR face prozelitism religios prin intermediul orelor de religie printr-un parteneriat anti-constituțional cu statul.

- Cultele religioase au monopol la vânzarea de obiecte de cult, chiar dacă unele dintre aceste obiecte de cult au și întrebuințări non-religioase (ex. lumânări)

- Pe baza monopolului precizat anterior, bisericile câștigă bani (fără să investească nimic) pentru a da autorizații de vânzare a lumânărilor și a altor produse categorisite drept „obiecte de cult”.

- Consiliile județene, locale sau statul preferă să finanțeze cultele pentru noi construcții, în dauna unor alte investiții cu adevărat necesare.

- După 1989 construcția de biserici a căpătat un elan puternic , întreținerea lor neimpunând aproape nici un cost pentru culte, astfel țara noastră ajungând să depășească la nivel național media de o biserică la mia de locuitori.

Catedrala Mantuirii Neamului arata ca un mutant si nu are identitate, spun arhitectii pe http://www.incont.ro/

Recenzie de carte: "Comunicarea politică astăzi", de Gabriel Thoveron

Roland Cayrol vede în “Noua Comunicare Politică” o îmbinare a trei elemente esenţiale pentru a descrie cultura comunicaţională în spaţiul politic: televiziunea, computerele şi sondajele – în lumina unui factor comun, cel al “americanizării”, al pervertirii la judecaţile de valoare vestice.
Pentru a monografia procesul de comunicare politică, Gabriel Thoveron abordează exemplele candidaturii la preşedinţie ale lui Francois Mitterand şi Jaques Chirac. Punctul de plecare al explicaţiei sociale în viziunea lui Thoveron este, pentru o epoca modernă, contemporană, caracterizată de factori al globalizării, anul 1965, în care, în Marea Britanie, o treime din electorat îşi schimbă votul faţă de anteriorul sufragiu, cel din 1959; în 1966, în Franţa, au loc primele alegeri prezidenţiale cu sufragiu electoral direct, fapt prin care “francezii au înţeles neîndoielnic reţeta noului scrutin (posibilitatea de a vota, în primul tur, bazaţi pe starea sufletească mai degrabă decât pe raţiune, fără a-şi asuma un risc prea mare) (..) bucurându-se de un lider carismatic, Jean Lecanuet”. Astfel, în viziunea conform căreia jumătatea anilor 1960 reprezintă un punct de ruptură în comportamentul politic, era nou începută se defineşte prin expresia democraţiei, apte şi conştiente de vot, precum şi de puterea leaderilor de a mobiliza masele. Subiectul comunicării politice este acest contact între reprezentanţi şi reprezentaţi: “pentru alegător votul nu mai este manifestare rituală a ataşamentului faţă de o familie politică din care face parte toată viaţa sa de cetăţean: acum trebuie să se orienteze la fiecare scrutin”. Anii 1960 se suprapun cu o polarizare politică şi ideologică totalitarism – democraţie, în plin Război Rece; totodată, decada reprezintă dezvoltarea premiselor globalizării – puternica pătrunde a mijloacelor de comunicare în masă.


Marshall McLuhan vorbeşte, în a doua parte a aniilor ’60, de satul global, ca expresie a reacţiei profunde la viaţa socială şi problemele acesteia; potrivit lui, tehnologiile instante transformă conştiinţa colectivă. Sartori consideră că “ceea ce-l face pe om deosebit este capacitatea lui de a opera cu simboluri”. Se creează astfel, o conştiinţă supranaţională afectată de efectele comunicării instante, a mijloacelor de informare în masă, ce operează cu o serie de valori comune, ce este definită, ca principiu, prin globalizare.
Sub denumirea de “visul american”, într-o Europă a secolului al XX-lea, răvăşită de războaie, criză economică, vechi probleme ale sistemelor legislative şi de guvernământ, scindată de comunism, mai multe acţiuni pretind o americanizare a proceselor; este şi cazul hebdomadarului L’Express, al cărui număr apare pentru prima dată la 19 septembrie 1964, ediţie în care propune un portret ideal al candidatului ce i s-ar putea opune în alegeri generalului De Gaulle: “o nouă modalitate de intervenţie în jocul politic, nu prin editoriale, ci prin crearea informaţiei, o informaţie lansată înainte de producerea evenimentului, anticipându-l, fabricându-l dacă e nevoie”. Potrivit lui J.-J. Wunenburger, “guvernanţi si guvernaţi iniţiază medieri de simboluri, de ficţiuni şi de aparenţe având un rol motor”.
Plecând de la actorii şi elementele ce definesc comunicarea politică ca proces, sunt identificaţi, pentru cazul unei campanii electorale: candidatul, mediul politic, starea politică, resursele financiare, organizaţia politică şi activiştii. Candidatul, ca figură centrală, trebuie valorificat prin intermediul discursului politic, ţinând cont de mediul în care acesta activează, starea politică a ţării, resursele avute la dispoziţie, organizaţia care îl susţine şi capitalul uman pe care se poate baza, activiştii. Candidatul perfect nu există; consilierii de campanie trebuie să-i mascheze defectele; în acelaşi timp, dacă acesta are prea multe defecte, publicul le va observa, în cele din urmă, motiv pentru care candidatul trebuie să fie o persoană cu calităţi deosebite, pe bază cărora se poate construi o campanie publicitară. Tipologiile de campanii publicitare cu caracter politic, precum cea de ambianţă sau cea de aţâţare, reprezintă modalităţi de atragere a atenţiei electoratului, de captare a atenţiei, printr-o rupere de ritm. Potrivit legii orchestraţiei, temele politice nu trebuiesc repetate pentru a nu plictisi, pentru a nu deveni banale; de aceea, contextul comunicării politice trebuie să fie dinamic, într-un mod continuu.
Bazându-se pe o scală socio-demografice, tehnica transmiterii mesajului politic împarte oamenii în categorii pe baza vârstei, ocupaţiei, sexului, etniei, educaţiei. Mesajul politic poate suferi alteraţii de formă, în funcţie de alegerea unui electorat ţintă. Arta mesajul constă în captarea unui electorat divizat – convins, ostil, nehotărât sau volatil. Un studiu de psihologie socială poate releva tendinţele comportamentale şi elementele la care rezonează fiecare tipologie. Pentru a folosi mass-media, consultanţii, actori ai comunicării politice, se folosesc de Teoria celor Doi Paşi, alegând vedete – leaderi formali sau, cel mai adesea informali, pentru a fi purtători ai unui mesaj cu caracter politic. Cea mai amplă formă de propagandă este, în schimb, cea mediatică. Prin propagandă, statul îşi poate rezeva mijloace de convingere, ce nu sunt, neapărat, lăsate la vederea publicului; conform teoriilor lui Brian McNair, mesajele transmise de mass-media, în general, sunt elementul de legătură, informare, între autoritate şi cetăţeni; există o presiune, prezentă în orice societate contemporană de tip democratic, ce afectează mesajul mediatic. Aceasta presiune poate fi reprezentată atât de sindicate, organizaţii publice, grupuri de presiune, centre de afaceri, cât şi de partide politice, în funcţie de organizaţiile sau persoanele juridice ce au puterea pecuniară sau reprezintă lideri de opinie, permiţându-şi astfel influenţa la nivel public.
Cel mai răspândit mod de comunicare politică în cazul votului este cel al panoului, afişului electoral. Acesta este omniprezent în societatea modernă, fiind eficient, mai ieftin decât analoagele – campania audio-tv-internet – perceptibil la scară largă, fie în formă de flayere, fie ca afiş. Marketingul politic analizează simbolurile la care societatea reacţionează pentru a le folosi în scop publicitar, chiar manipulativ. Imaginea electorală are întodeauna o temă, leighmotif, şi un mesaj clar direcţionat. Cel mai adesea, panoul electoral este însoţit şi de un slogan. Asupra formelor în care candidaţii apar portretizaţi în cadrul propriilor materiale de campanie se poate polemiza, ţinând cont de detaliile aparent cele mai neimportante. Pentru a exprima diferite tipologii tematice – precum eroul, leaderul carismatic, înţeleptul, sunt găsite elementele care definesc cel mai bine aceste caracteristici: de la semnificaţia culorilor, la cea a cuvintelor cheie aflate în cadrul sloganurilor electorale, până la postura şi expresivitatea candidatului sau persoanelor ce pozează în materialul de imagine politică. Raportarea candidatului la simpatia şi încrederea pe care le are partidul, prin susţinerea unora dintre membri a reprezentantului ce doreşte o funcţie aleasă prin sufragiu sau apelarea la semnele şi caracteristicilor de grup, poate reprezenta, în unele cazuri, un plus de valoare, un capital ce poate spori notorietatea acestuia.
“Sluagh-Gaien” este o sintagmă ce reprezintă strigătul de luptă a unui clan scoţian; aceasta a devenit, în timp, “slogan”, sub accepţiunea actuală: “simplificarea supremă- fraza care spune, dacă nu totul, măcar esenţialul, în câteva cuvinte simple”. Sloganul, construit prin fraze scurte, mesaje cu trimitere clară la o idee concisă, lizibil tipărite, poate reprezenta ideea generală, sintetică a unui afiş electoral. Ideea în sine a cuvântului, deşi pervertită în sensul modern, a rămas aceeaşi; sloganul actual reprezintă o instigare, iar, din punct de vedere politic, o chemare la participare către un ideal definit prin putere.
În cazul campaniei televizate, potrivit lui Giovanni Sartori, “vederea este pe cale de a atrofia înţelegerea”, în sensul în care simbolistica imaginii deformează esenţa mesajului; de exemplu, personalităţile charismatice vor obţine, prin simpla prezentare fizică, mai multe avantaje, simpatia votanţilor, decât cele competente; este cazul primei dezbateri Kennedy – Nixon, din 1960: “Kennedy era bronzat frumos... Nixon arăta ca mort”.

















”Cea mai bună publicitate pentru publicitate o face publicitatea” – spune Thoveron, manifestând o profundă întelegere a jocului duplicitar al comunicării, o abilitate deosebită de a vedea dincolo de anumite bariere fizice, de a intui subversibilitatea. Cartea lui G. Thoveron abordează modul explicativ, cu exemple, al unor procese tehnice.
G. Thoveron nu este un autor, prin lucrarea de faţă, inovativ. Critica sa asupra campaniilor lui Francois Mitterand şi Jacques Chirac nu este denigratoare, ci constructivă, în direcţia argumentelor analitice pe care le aduce în discuţie. Nu se urmăreşte crearea unui model electoral ideal, ci identificarea sensurilor diferite pe care metoda folosirii unui joc de simboluri le presupune, fără a deveni un instrument de orientare politică, într-un sens sau altul, ci, pur şi simplu, scopul de a rămâne fidel procesului de comunicare politică, cu toate tacticile mai puţini vizibile.

Bibliografie
• CAYROL, Roland, La nouvelle communication politique, Larousse, Paris, 1986
• James N. Druckman, “The Power of Television Images: The First Kennedy-Nixon Debate Revisited”, în The Journal of Politics, Vol. 65, No. 2 (May, 2003), pp. 559-571, ed. Cambridge University Press, p. 563 www.jstor.org/stable/3449821, site consultat la 16 aprilie 2010
• MCLUHAN, Marshall, Understanding Media, London, New York, p. 43 http://www.scribd.com/doc/19843732/Marshall-McLuhan-Understanding-Media, site consultat la 16 aprilie 2010
• MCNAIR, Brian, An introduction to political communication, Editura Routledge, 2003
• SARTORI, Giovanni, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gândirea, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005
• TEODORESCU, Bogdan, Guţu, Dorina, Enache, Radu, Cea mai bună dintre lumile posibile. Marketingul politic în România – 1990 – 2005, ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2005
• THOVERON, Gabriel, Comunicarea politică astăzi, ed. Antent, Bucureşti, 1996
• WUNENBURGER, Jean-Jaques, Imaginariile politicului, Ed. Paideia, Bucureşti, 2005



Cătălina şi Daniel